Ai deja un expresial? Atunci: login in expresial
Inca n-ai un expresial? Atunci: fa-ti un expresial

inchide fereastra
Username
Parola
Am uitat parola | Inregistrare

Dă LIKE pentru Spunetiparerea.ro!
apasă butonul de LIKE de mai jos



sunt deja fan

-> -> -> Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR, roman - 1

Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR, roman - 1

postat la data 05.01.2012, ora 13:56
categorie: Ficțiune

Share | |


 


PARTEA INTAI - CEI MAI VITEJI SI MAI DREPTI DINTRE TRACI

 

Introducere

Cu vreo doua mii si ceva de ani inaintea noastra, pe dealurile dintre Carpati se ridica o cetate, care parea a fi una oarecare. Era doar una dintre cele cateva ale neamurilor dacilor, salasluiti de cine stie cate veacuri pe aceste meleaguri, popor drept si neinfricat, condus de un rege si de un mare preot. Despre rege se spunea ca este cel mai intelept dintre ei, iar despre marele preot ca era mijlocitorul poporului catre zei, fiind ales dintre cei mai destoinici si mai neprihaniti oameni din popor. Si poate de aceea era acel popor atat de indestulat cu de toate, atat de binecuvantat in tot ce facea si atat de multumit de viata lui, pentru ca zeii le stateau aproape si ii indrumau si ajutau prin intelepciunea pe care o dadusera conducatorului lor si prin ascultarea celui mai destoinic dintre ei, care le era mare preot.

Cetatea asta nu era mare, ca cele de mai tarziu, si nici ziduri inalte si groase de piatra nu avea, pentru ca in acele vremuri inca nu se faceau asa. Era in ea doar palatul regelui, casele dregatorilor, templul, casa preotilor si vreo cateva case de mesteri mari si vraci. In jurul ei erau insa mai multe sate, si acolo erau si holdele, si stanele, si pasunile sau lanurile care ii asigurau supravietuirea. De acolo isi luau ei si hrana, si apa, si vesmintele sau alte cele. Padurile cu lemne, muntii cu sare, cu aur, arama sau fier erau si ele tot afara din cetate.

Oastea cetatii nu era nici ea prea mare, doar o mana de osteni care stateau la palat si se ingrijeau de paza lui, de vanatoare si de ziduri, iar in caz de restriste aveau sa cheme barbatii din popor sub arme, ca erau vestiti prin puterea si vitejia lor si prin neinfricarea cu care se aruncau in lupte, atunci cand cate-un dusman mai indraznet se abatea si pe la ei, cu dor de foc si sabie.

Regele acelor timpuri de care vorbim acum era destul de batran, dar inca in putere. Era un om tare bun la suflet, dar neiertator cu dusmanii si rautatile pamantului. Nu era nici un batran printre supusii lui care sa-l fi prins tanar, si se spunea despre el in popor ca traieste cat doi sau trei muritori de rand, pentru ca ca prin el curge sange de zeu. Era singur si ursuz, pentru ca regina murise de o vreme, de batranete, ea nefiind din stirpe de zei. Nu avusesera decat un prunc, pentru ca pe ceilalti ii lepada indata ce incepeau a se cuibari in pantecele ei, si in popor sau la curte se povestea ca acesta e pretul platit de sangele lui, care nu poate sa faca decat un urmas, ca sa se poata sti cine a mostenit regatul inca inainte de a trebui sa fie mostenit.

Printul, feciorul regelui, era si el barbat in toata puterea, intelept si drept, viteaz si priceput la toate, ca si batranul sau tata. Doar cativa batrani din satele cetatii isi mai aduceau aminte de nasterea si de copilaria lui, pentru ca aceasta a fost tare de mult. Si el se pare ca avea sa traiasca doua sau trei vieti, ca si tatal sau, pentru ca era inca tanar. Si el avea doar un singur fecior. Numai ca frumoasa lui printesa, fata de slujbas de la palat, se stinsese de tanara, inca din toamna trecuta, si ii lasase singurei si intristati.

Doar marele preot nu mai era cel ales de popor, cum era randuiala din stramosi, pentru ca se intamplase ca marele preot dinainte se stinsese de batranete si lasase in locul lui pe unul dintre cei doisprezece preoti ai lui, si ei destul de batrani. Dar acesta, care trebuia sa organizeze alegerea unui alt mare preot dupa datina veche, nu a mai apucat si s-a stins si el. Si cel care a venit dupa el la fel, si tot asa s-au stins unul dupa altul intr-o iarna numai, si altarul zeilor a ramas in grija celui mai tanar dintre ei, aciuat acolo nu se stie de unde inca de copil si uns preot de catre marele preot dinainte, inainte de a muri. Iar acest  tanar mare preot a spus poporului ca mare blestem a cazut peste ei daca s-a intamplat sa le moara toti preotii cand voiau sa aleaga un altul dintre ei, si asta e semn ca zeii nu mai vor preot din popor, ci vor preoti de la alte temple din tinut. Si a plecat el si a adus alti preoti din alte parti, si poporul nu s-a impotrivit, caci datina lor era sa nu se puna impotriva vointei zeilor, niciodata.

Pentru popor viata mergea aproape la fel ca si inainte. Recoltele erau indestulatoare, iar pomii dadeau rod in fiecare an. Turmele erau si ele ferite de fiare, fiind pazite de pastori destoinici, gata sa lupte cu lupul si cu ursul daca era nevoie. Aur si argint, arama si fier, sare si marmura se gaseau in munte din belsug. Padurile misunau de vanat si apele de peste, si oricine era liber sa si-l caute si sa si-l aduca la casa lui, ca sa aiba pentru iarna carne uscata, sarata si afumata. Iarna era iarna si vara vara, primavara venea la vreme si toamna la fel, cu rod bogat si cu multa veselie. Doar betiile care urmau strangerii strugurilor si facerii vinului mai stricau viata norodului, caci atunci se intamplau multe rele, iar ostenii regelui mai mereu aveau de adunat rautatea de prin sate sau paduri si de a o ridica in furci sau in streang sub zidurile cetatii, chiar daca asta nu facea oamenii nici mai buni si nici mai cumpatati la bautura.

 

Amenintarea

Cam asa stateau lucrurile in cetate cand a venit vestea cea rea. Soli nestiuti si nevazuti de nimeni au venit in puterea noptii la palat si au adus vestea ca vecinii aceia de dupa munti, satui de nesfarsitele hartuieli ale ostirii pe pamanturile lor, au hotarat ca trebuie sa vina sa ia inapoi ceea ce au pierdut. Si acum se pregatesc cu oaste armata sa treaca muntii. Acum e primavara si recoltele abia s-au semanat, iar mieii si viteii abia se nasc. Dar cand se va sfarsi vara si vor fi recolte de cules, poame de adunat si vite de mancat, vor veni si ei sa ceara inapoi cu arma in mana tot ce li s-a luat, si pe deasupra si plata drumului, apoi camata la datorie si un castig la toate, dupa cum era socoteala negustoreasca.

Regele a socotit ca trebuie sa dea vestea in cetate, ca tot omul sa stie si sa se pregateasca de aparare. Iar indata ce a aflat de vestea cea rea, marele preot a dat si el veste ca trebuie sa se trimita sol la zei, dupa datina cea veche, asa ca trebuie sa se aleaga sol anume, tanar, frumos, viteaz, intelept, fara nici o rana si fara nici un semn anume si cuminte ca o fata mare, cum era cuvenit sa fie. Ca la zei nu poti trimite cu solie pe oricine, ziceau ei, fiindca ii poti supara si in loc sa te ajute te pedepsesc. Dar nici sa nu trimiti de loc nu e bine, ziceau tot ei, ca poate se supara ca te crezi deasupra de zei si te pedepsesc pentru trufie.

Iar solul putea sa mearga la zei dupa cum ii era voia, ori prin sulite, ori prin foc. Prin foc nu prea voiau multi, caci nu era la indemana oricui sa treaca pragul lumii celeilate fara sa scoata un geamat in mijlocul flacarilor, si se stia ca zeilor nu le plac barbatii plangaciosi, dar era mai usor de ridicat la cer, odata cu fumul rugului. Prin sulite era mai usor de trecut pragul in tacere, dar era mai greu de ajuns pentru ca cel sacrificat trebuia mai intai dus de catre preoti undeva in munte, singur si nestiut de nimeni, ca sa poata fi mai apoi luat de zei in lumea lor.

Si pe deasupra, trebuia sa se adune de la orice om dupa averea lui merinde, aur si argint, pentru a se face ofrande pentru zei si a-i imbuna si pentru a-i indupleca sa ajute din nou cetatea si poporul acesteia, asa cum mai facusera de atatea ori inainte.

Si cetatea a ales sol, dupa cuviinta, si a inceput a duce la templu daniile, cand intr-o buna zi marele preot aduna poporul in piata palatului. Acolo, prin vestitori - caci el niciodata nu vorbea direct cu multimile -  le spuse ca zeii i-au cerut, peste noapte, sa schimbe datina. Anume sa nu mai trimita un sol din popor, ci solul sa fie chiar printul cetatii. Dar acesta sa nu mearga singur, ci sa ia cu el pe fiul sau si pe slujitorul lui de incredere, iar la ofrandele de trimis catre zei sa se adauge si cele mai de pret odoare din palat. Iara preotii lui, cei doisprezece venetici, ii tineau isonul si confirmau ca asa este, si ei au fost martori.

Poporul aclama, vointei zeilor nu i te puteai opune. Daca nu te duceai, erai tradator si te calcau in picioare. Ei nu se gandeau insa ca asa lasau cetatea fara aparare impotriva cotropitorului ce se anuntase.

Regele tare se mahni de aceasta veste, pentru ca el era batran si zicea ca nu se mai poate duce la lupta decat ca sa moara. Si nu de moarte ii era teama lui, ci de pierderea bataliei, ca doar el stia prea bine ca daca moare regele in lupta moare si cetatea, iar poporul avea sa fie robit de straini. Insa poporului nu poti sa-i spui de asta, ca nu intelege, ci te crede fricos si tradator. Asa ca nu avu de ales decat sa faca vointa zeilor sau a preotilor, si ramanea ca pana a doua zi sa aleaga o cale din cele doua, dupa cum era datina.

Venise deja vara pe meleagurile acelea, altadata atat de fericite, dar acum atat de blestemate de zei si de soarta. Nimeni nu stia de ce asupra lor se abatusera deodata atatea necazuri, cand doar ei erau la fel ca si inainte, adica la fel de harnici si viteji si la fel de darnici si supusi zeilor. Dar preotii spuneau mereu ca necunoscute si neintelese sunt dorintele zeilor pentru muritori, si ca ei aveau doar datoria de a le implini si atata, si nu de a le deslusi.

 

Sfat de taina   

Dupa ce se anunta aceasta noua cerere a zeilor, batranul rege chema pe fiul sau in sala mica a sfatului. Acolo obisnuia el sa tina sfat de taina cu cativa apropiati. Si erau doar ei, neauziti de nimeni, nici macar de garzi, caci sala era facuta din doua randuri de grinzi de lemn intre care era pus nisip adus din albia raului, era captusita in piei de lup pe dinauntru si avea pe doua parti bucataria cea mare, in care se gatea mereu cate ceva si era forfota si vorbarie de femei gurese toata ziua, iar pe alte doua sala in care copiii celor de la palat invatau tainele apararii si atacului armat, ajutati de cei mai buni dintre osteni, si prin care era si intrarea, pentru ca acolo mereu erau osteni inarmati si galagie si nu avea cine sa-i supere pe cei dinauntru.

-   E, ai auzit si tu ce-a mai nascocit tradatorul asta. Acum vrea sa va piarda si pe voi, ca sa raman eu singur in lupta impotriva veneticilor acelora. Stie ca eu sunt batran si o sa ma poata pierde usor in batalie, de voi se scapa si uite cum se pierde cetatea si poporul acesta asa, cu rautatea lui si cu neputinta noastra. Legile sunt ele bune, dar sunt facute pentru oameni cinstiti si daca unul ca el vrea, le poate intoarce ca sa faca rau. Daca poporul ar banui, l-ar sugusa. Dar nu-i poti spune, ca te banuieste atunci de frica. Si decat sa creada ca suntem fricosi si tradatori si sa ne piarda asa, mai bine ramanem demni, ca tot acolo ajungem. Dar nu-i totuna sa mori in picioare, luptand cu vitejie, sau sa mori calcat in picioare de supusii tai. Si nu-i totuna sa mori sau sa nu mori, iar eu am sa-ti spun o taina pentru care acum a venit vremea.

Printul asculta cu respectul cuvenit fata de tatal sau si fata de regele cetatii. Dadea incet din cap ca a inteles, dar nu zicea nimica. Nici nu prea avea ce zice. Fusese ales sa fie sol chiar de catre zei, dupa cum spunea marele preot si nu avea cum sa dea inapoi, nu era de demnitatea lui. Stia ca se duce in lumea lor si, chiar daca ii era greu sa paraseasca lumea aceasta, asa rea si nedreapta cum era ea, spera ca macar sa dea pe acolo de printesa lui cea frumoasa. Iar daca avea sa vina si copilul cu ei, cu atat mai bine, ca si el avea sa-si regaseasca mama, careia ii ducea tot de atunci dorul.

-   Veneticul asta ne-a dovedit, si numai legile noastre sunt de vina, ca le-am facut pentru oameni drepti si buni, continua batranul rege. Caci cine s-a gandit ca intr-o zi un neam prost din asta o sa ajunga sa conduca in cetate ? Ar fi bine de schimbat legile, dar noi nu mai apucam. Toamna trecuta ti-a pierdut printesa, acum te pierd pe tine si pe copil si pana in toamna si pe mine. Pe toti acei preoti i-a pierdut intr-o iarna, iar pe cei intelepti si cuminti din cetate i-a pierdut trimitandu-i soli la zei. Ne-a luat odoarele si comorile palatului, ne-a luat parte din averile cetatii si din merinde, vite si vin. Si poporul acesta tine cu el si il apara, chiar daca vede ca le cere tot mai mult si ca zeii pe care el ii slujeste ne ajuta tot mai putin.

-   Poporul vede, dar nu pricepe. Ca  nu toti au parte de intelepciune. Si se increde in zei, ca le poarta ei de grija si ii apara, nu mai trebuie sa se pazeasca ei de inselatori. Nu le poti spune ca preotii inseala, ca nu te cred nici daca vad, ei cred ca tot ce fac preotii e cu voie de la zei. Aici nu ai ce face si trebuie sa te supui. Ca sa il dovedesti trebuie sa primesti voia zeilor, si eu nu vad cum sa o primim noi.

-   Nici eu nu vad acuma nici o cale, si suntem ca si in streang, la mila lui.

-   Apoi, daca asa trebuie sa fie, asa o sa fie. O sa mergem si noi acolo, in lumea zeilor, si poate ca noi ne-om reintalni cu printesa noastra, copilul cu mama lui, iara pajul cu fata aceea, si poate ca acum or sa ramana impreuna. Mai greu o fi sa trecem hotarul, dar nu suntem noi primii si nici nu om fi ultimii care o fac, asa ca o sa treaca si asta. Si te-om astepta sa vii si tu la noi si om vedea, poate ca o sa ne putem face acolo o alta cetate si o sa fie mai bine, pentru ca cei rai nu cred ca trec hotarul zeilor si cu aceia nu cred ca o sa ne mai intalnim vreodata pe acolo.

-   Asa sa fie, dar haide inainte de toate sa-ti povestesc eu o intamplare de-a mea din tinerete. Ca este aici aproape, in muntii nostri, o pestera care deschide cale catre zei, si despre care eu am zis ca nu ne-o trebui vreodata, si nu am spus nimic la nimeni inca. Intotdeauna m-am gandit ca ar fi tare nechibzuita treaba sa imi trimit eu copilul sau nepotul in lumea zeilor, o lume necunoscuta si din care inca nu s-a intors nimenea, din ce stiu eu. Dar daca acum trebuie sa mergeti acolo, si inca amandoi deodata, si nu avem cale de dat inapoi, atuncea cred ca mai buna cale decat aceasta nu este, ca doar cel care mi-a dat taina de acolo a venit, iar tot ce mi-a spus el atunci s-a adeverit. Si sunt semne anume ca in doua zile se deschide calea aceea, asa ca maine putem spune preotului ca am ales calea si ca trebuie sa ne grabim. Dar sa-ti spun despre ce taina e vorba si de unde o stiu eu.

Si batranul rege ii povesti feciorului sau acolo, in linistea salii sfatului, de fir a par, o poveste care il facuse sa fie singurul cunoscator al acelei taine, precum si a semnelor care ii spuneau cand se poate cineva folosi de acea taina, si ii dadu si dovada care trebuia dusa cu el dincolo, ca sa se mai poata si intoarce, dupa cum spunea acea taina. Si ii mai spuse si cum credea el ca trebuie sa faca, pentru ca sa iasa bine.

-   Asa ca maine, dis de dimineata, inainte de cantatul cocosilor si inainte de a afla cineva, eu o sa merg cu tine si cu pajul tau acolo, paziti de ostasii nostri de incredere, ca sa va arat voua ce aveti de facut, iar lor sa le arat drumul pe care il vor pazi si pentru plecarea voastra. Inauntru insa vom intra doar noi, pe osteni o sa ii lasam de paza afara, ca sa nu vada nimic. Acolo, in acel loc pe care nici un om nu-l poate descoperi singur, fara ca cineva sa i-l arate, puteti sta nu doar cinci zile, cum spune taina, ci si de cinci ori cate cinci, sau chiar si mai multe la nevoie. Iar daca eu am gresit, sau zeii nu mai vor sa deschida acea cale si nu o sa puteti pleca, ramaneti ascunsi in tainita aceea. Iara eu, daca oi vedea ca nu va mai intoarceti la sorocul cuvenit, o sa fac asa fel ca sa vin sa cercetez ce si cum. Iar apoi o sa va scot de acolo in mare taina si, cu odoarele acelea si cu ce o sa mai avem la noi, o sa putem pleca in lume, fara sa ne stie cineva, si sa ne pierdem urmele pe undeva si sa ne facem un alt rost, pentru ca aici oricum suntem pierduti.

-   Am inteles, marite rege, si voi face ce mi-ai cerut, cu credinta, se inclina printul in fata tatalui sau.

 Acesta inclina din cap, apoi adauga:

-   Copilului nu trebuie sa-i spunem nimic de mai inainte, ca e copil si oricum face doar ce-i ceri tu. Asa ca ar fi bine sa le spui tu in asta seara la amandoi sa se pregateasca, dar sa le spui la fiecare doar ceea ce trebuie sa stie numaidecat, ca restul or sa afle la timpul potrivit. Si sa dam veste in cetate ca maine seara sa se adune poporul in fata palatului, ca sa le pot eu spune cand si cum veti pleca voi ca soli in lumea zeilor, ca sa se bucure si poporul, dar si preotii ca isi implinesc dorintele. Iar de vorbit o sa vorbesc eu, dupa datina, voi trebuie doar sa incuviintati.

Si asa au facut, intocmai cum au spus.

 

Pregatirea

In aceeasi seara, printul i-a chemat la el pe copilul sau si pe paj. Parea a fi mai trist decat altadata. Toata lumea il stia mereu trist de cand buna lui sotie si printesa l-a parasit, ducandu-se in lumea necunoscuta a zeilor, singura, inchisa intr-o incapere intunecoasa a unei cripte. De atunci au trecut o iarna si o primavara, dar printul tot trist a ramas si tot ingandurat in singuratatea lui. Cei de la palat isi aminteau ca era frumoasa si vesela printesa, si ii facea toate voile copilului ei iubit, pe care il invata toate cele trebuincioase traiului. Printul si cu ajutoarele lui il invatau sa calareasca si sa foloseasca sabia, arcul si scutul, iar mama sa si slujnicele acesteia il invatau sa vorbeasca rar si cuviincios, sa-i respecte pe cei mai mari in rang si in ani si sa respecte zeii, dar si sa isi faca de-ale gurii la nevoie, daca se va intampla cumva sa ramana singur si parasit pe undeva.

Copilul isi mai amintea si acum cum mama lui s-a imbolnavit intr-o zi frumoasa de toamna, dupa ce marele preot o chemase la el, impreuna cu slujnica sa, sa le binecuvanteze, ca zicea ca ar fi atinse de blestem. S-au intors la palat abatute si speriate si nu au mai vorbit cu nimeni nimic, iar a doua zi s-a auzit ca si ea si slujnica ei au fost pedepsite de zei si s-au dus in lumea lor ca sa dea socoteala. Si dupa trei zile l-au chemat si pe el ca sa o duca pe ultimul drum. Era tot frumoasa, dar parca imbatranise mult si era foarte trista. Ea, care nu fusese trista niciodata, acum era trista si parca plangea ca se desparte de lume.

Nu credea ca cineva poate sa fie trist atunci cand se duce in lumea zeilor, despre care preotii le spuneau doar lucruri bune si marete. Si, se intreba el atunci, daca e asa de bine acolo, oare de ce cei care pleaca sunt tristi, iar cei care ii petrec bocesc si jeluiesc ? Era ceva care nu intelegea, si cum stia ca si el va trebui candva sa mearga in lumea zeilor, se gandea pe de-o parte ca poate ca se vor reintalni acolo, si vor fi iar impreuna, si nici ea nu o sa mai fie trista si nici printul, iar pe de alta ca cine stie ce incercari ii pot astepta daca cei care se duc intr-acolo sunt tristi si jeluiti la plecare.

Isi aducea aminte cum mama il invata sa se descurce daca ramanea singur si parasit. Dar dupa ce ea a plecat, parca toti au ramas singuri si parasiti, chiar daca in jurul lor inca erau oameni. Si pentru el, si pentru print, mama a fost cea care le-a dat pofta de a trai si de a se bucura de viata. Dupa ce ea a plecat, viata lor a devenit deodata trista si goala, fara nici o bucurie.

Asa se gandea el, singur in linistea acelei seri, cand l-a chemat printul. S-a dus impreuna cu pajul, care venise dupa el, iar printul ii astepta pe tronul lui, singur, in sala cea mica de sfat a palatului, in care vazuse mai devreme cum se dusesera tatal si cu bunicul sau. Pajul s-a inchinat printului, dupa cuviinta, si, dupa ce l-a pus pe copil pe tronul sau, a dat sa plece, dar printul l-a oprit cu un semn.

-   Ramai aici. Am sa va dau vesti noi.

A ramas in picioare, cum e randuiala. Printul a tacut, si tristetea lui parca era mai adanca.

-   Asa cum stiti si voi, am fost alesi sa plecam soli in lumea zeilor. Solia noastra este sa le spunem de necazurile noastre si sa le cerem ajutorul, in schimbul ofrandelor pe care le vom duce cu noi. Am tinut mai inainte sfat cu regele cetatii si am primit semn ca zeii tin cu noi. Daca zeii ne-au ales pe noi pentru ca suntem cei mai drepti si mai viteji din cetate, trebuie sa le respectam vointa, pentru ca zeii nu gresesc niciodata. Asa ca vom merge, cu atat mai mult cu cat noi stim si ce si cum sa le cerem, si putem oricand sa fim gata de orice jertfa ni se va cere in schimbul ajutorului, ca sa ne salvam poporul de robie si umilinta. Si, in plus, poate acolo o vom intalni si pe mama ta si printesa noastra, care ne asteapta sa ne revedem.

-   Mama ? exclama copilul. Ce bine ! Abia astept sa o revad pe mama !

-   Si eu abia astept, dar nu pentru asta vom merge. Daca vom reusi sa ajungem in lumea zeilor, si sa fim bine primiti acolo, va trebui sa ii imploram sa ne ajute poporul. Si abia dupa aceea, daca acest lucru se va implini si daca vom avea trecere in fata lor, vom incerca sa aflam unde e mama si cum o putem intalni.

-   Si cum mergem, in sulite ? intreba copilul, infricosat. Vazuse cum trimiteau preotii cate un sol la zei si parca nu era chiar asa de dornic sa incerce si el asta.

-   Nu, nu vom merge in sulite, pentru ca am vorbit cu regele, bunicul tau, si el mi-a spus ca zilele acestea este sorocul hotarat de zei ca sa se deschida calea catre ei prin foc. De aceea, pentru ca marele preot a cerut, dupa datina, sa alegem intre sulite si foc, noi am ales focul.

-   Focul ? intreba el, si mai infricosat. Doar stia cum e sa arzi in foc, ca i-au povestit ostasii multe grozavii din astea cand invata tainele armelor cu ei.

-   Da, focul, dar focul zeilor, cel care este aruncat din cer pe muntele ales de ei. Trebuie sa ai incredere ca noi ne-am gandit sa ne fie bine, si sa ajungem acolo repede, negresit si usor. Asa ca maine se va da porunca sa ne fie pregatite cele de cuviinta si poimaine, la primul cantat al cocosilor, ne vom trezi si ne vom pregati, iar la cel de-al doilea vom purcede la drum, ca drumul e anevoios si ne ia o jumatate de zi sa ajungem acolo, la muntele ales de zei.

-   Si focul zeilor e mai bun decat al nostru ? Nu ne arde ?

-   Din ce stiu eu, copile, focul acela ne va duce in lumea zeilor. Daca arde sau nu, nu stiu sa spun. Stiu doar ca trebuie sa ducem solia noastra la ei, si ca zeii ne vor trimite inapoi acasa tot pe calea focului lor cel sfant. Si mai stiu ca pana acum inca nimeni nu s-a mai intors, din cei care s-au dus pe celelalte cai, ca sa ne povesteasca despre lumea zeilor, dar sunt semne ca au fost din aceia care s-au intors, in vechime, pe calea pe care acum vom merge noi.

-   Pai, o sa mergem, incuviinta el cu jumatate de gura.

Era pe de-o parte curios cum o fi sa mergi in lumea zeilor, unde spera sa il astepte mama, trista, dar buna si iubitoare. Iar pe de alta parte era si oarecum speriat de acel necunoscut din care nu s-a mai intors inca nimeni. Oare ei, se vor mai intoarce ? se gandea el. Si oare cu tot cu mama ? Sau raman si ei acolo, impreuna cu ea ? Pentru ca, pentru el, ca nu vor da de ea acolo nici nu se punea.

-   Tu, spuse printul catre paj, sa vii inapoi indata ce duci copilul la culcare. Ca avem multe de pregatit pentru calatoria asta. Iara tu, copile, sa te pregatesti pentru plecare, si sa te imbraci in vesminte de sarbatoare, ca nu se cade sa intram in lumea zeilor altfel decat primeniti si curati, atat la suflet, cat si la trup, cat si la vesminte. Si sa iti iei si cutitul tau cel lung, de lupta. De restul ne ocupam noi. Maine, pe seara, vom iesi in piata palatului sa ne anuntam hotararea, adica ziua si felul in care am ales sa mergem, dupa cum e datina.  Acum, te du si te pregateste, si te odihneste, ca ne asteapta multe zile grele si trebuie sa le facem fata cu vitejie. Si nu mai trebuie maine nici la invatat sa mergi, ci doar sa te gandesti la ce avem de facut si sa te odihnesti si sa te pregatesti. Acum mergeti, si pe tine te astept iara, ii zise el din nou pajului.

Pajul inclina capul, semn ca a inteles. Copilul s-a ridicat si au plecat amandoi in tacere. Stia ca avea sa il astepte o zi grea maine, dar una si mai grea poimaine, cand vor pleca de cu noapte si vor ajunge in lumea nemaivazuta sau cel putin nemaipovestita a zeilor. Asa ca s-a dus sa se culce dupa oboseala unei zile de lupte si hartuieli facute in sala armelor, pentru ca a doua zi avea sa-si pregateasca vesmintele curate de sarbatoare, cutitul cel lung, ca era prea mic pentru sabie inca, si avea de gand sa ia cu el, legat la gat, si medalionul de argint cu chipul mamei. Il avea inca de la sarbatorile din miez de iarna, cand printul, care ceruse mesterilor sa-l faca pentru sine, i-l lasase lui, cand a vazut ca toata ziua sta cu el in mana, cand el il lasa ca sa nu-l incurce la treburile lui ostasesti.

 

Alegerea

A doua zi nu ii vazu toata ziua nici pe rege, nici pe print si nici pe paj. Se gandea ca se pregateau si ei cumva de calatorie, ca doar nu aveau toata ziua de facut o calatorie in lumea zeilor, dar nu intelegea prin ce tainite s-or fi pregatind pentru asta, pentru ca nu credea ca ei dorm toata ziua inainte de plecare. Abia spre seara intelesese ca au fost sa vada drumul spre muntele acela de care zicea tatal sau, printul, cand ii vazu venind plini de colbul drumului si obositi dinspre munte. Erau toti trei si aveau cu ei un palc de osteni dintre cei mai alesi, care altfel stateau toata ziua pe langa rege.

Lumea din cetate si de dupa ziduri incepuse sa se adune in piata si ei s-au oprit acolo, la treptele palatului. Atunci copilul cobori si el si se duse langa ei. Il primira bucurosi si zambitori, chiar daca se vedea pe ei oboseala calatoriei. Mai ales pe batranul rege, dezvatat se pare de marsurile lungi ale ostasiei. Ostenii coborara de pe cai, dar stateau inca aproape, chiar daca alti osteni faceau roata prin piata sa tina oamenii la locurile lor. Buciumul suna de adunare si cei care inca nu erau veniti se grabira sa soseasca. Veni intr-un tarziu si alaiul de preoti, cu marele preot in fruntea lor. Cand crezu ca e vremea, regele dadu glas, si vestitorii cetatii repetau, ca sa auda tot norodul ce zicea.

-   Am hotarat ca solia la zei va pleca maine in zori, la al doilea cantat al cocosilor !

Multimea incepu sa aclame si sa strige. Copilul nu era atent la ce ziceau ei, gandul lui era doar la focul acela de care ii era cam teama, dar stia ca trebuie sa se tina barbat, si la mama sa, care poate ca acum se uita de acolo de sus la el si se bucura ca merge la ea.

-   Am ales calea focului !

Se auzira din nou strigate si aclamatii, parca mai strasnice decat inainte.

-   Cerem marelui preot binecuvantare pentru acesta calatorie !

Marele preot incepu sa incanteze de-ale lui si de-ale zeilor si ceilalti preoti ii tinura isonul. Dupa o vreme, vestitorul lor rosti:

-   Zeii va asteapta sa mergeti la ei pe calea cea sfanta a focului !

Multimea izbucni iara in aclamatii si strigate. Regele ridica iar mana.

-   Asa ne-au spus si noua zeii asta-noapte, ca ei au ales ca solii sa fie din neamul nostru, si ca ii asteapta pe calea cea sfanta a focului !

Multimea aclama din nou si, uitandu-se cu coada ochiului, regele si printul vazura cum marele preot si slujitorii lui privesc la ei, nelamuriti. Copilul se uita si el la ei, la fel de neincrezator. Nici lui nu-i venea sa creada ca zeii vorbisera cu regele si cu printul asta-noapte, si se gandea ca nici preotilor, dupa cum se uitau, dar poate ca asa a fost, mai stii ?

-   Si ne-au mai spus sa le ducem noi, pe aceeasi cale, toate acele comori si odoare adunate din palat si din cetate, care au fost pregatite pentru ei, dar si darurile de merinde, vin si alte cele !

Multimea aclama si striga, pe cand preotii parca faceau ochii tot mai mari si erau tot mai nelinistiti, neintelegand ce se intampla. Se asteptau poate la suparare, la tagaduire, la fuga chiar, dar in ruptul capului nu se gandeau ca cei numiti de ei peste datinile cunoscute sa ceara ce e mai greu, focul, si pe deasupra sa ceara ca odata cu ei sa fie arse si odoarele la care tineau atat de mult.

-   Si langa ele sa se puna tot aurul din templu ! Sa ne fie pregatite inca de asta-seara, pentru ca maine de dimineata sa fie gata de plecare, puse toate in desagi anume pregatiti pentru zei ! Sa se dea porunca, deindata !

Privirile preotilor parca devenisera si mai intrebatoare, si mai nelamurite. Inca niciodata regele sau altcineva nu le daduse lor porunca, si inca in piata mare, in fata norodului. Acesta striga si aclama, apoi incepusera sa tipe "porunca, porunca", si marele preot chema unul din ostenii sai de incredere si ii dadu porunca. Plecara indata trei din ei sa implineasca porunca, pentru ca nu te poti pune cu multimea. 

-   Focul ales de zei este focul cel sfant al lor, si nu cel pacatos al oamenilor ! De aceea, solii se vor duce de dimineata la muntele acela, care si-a adunat norii pentru ei, din vointa si porunca zeilor !

Privirile se intoarsera acolo unde regele arata cu mana. Si oricine putea sa vada piscul acela de munte inconjurat de nori negri, ca un inel. Murmure se auzira mai intai, si apoi exclamatii de multumire si urale.

-   Dar zeii cer ca solii sa mearga acolo singuri, insotiti doar de ingrijitorii cailor si de cativa dintre ostenii nostri ! Iar voi va veti uita de aici sa vedeti focul zeilor care va fi trimis pentru ei ! Este vointa zeilor !

Preotii nu mai conteneau sa se uite mirati si buimaciti catre rege, iar multimea aclama continuu, bucuroasa ca zeii le asteapta solia, ca le trimit si focul lor sfant pentru asta, dar si ca le-a vorbit direct lor, si nu prin intermediul preotilor, cum era datina, desi nu stiau daca acesta trebuia sa fie semn bun sau rau.

-   Ostenii se vor intoarce inapoi la palat, dar vor pazi drumurile cinci zile si cinci nopti, cat grajdarii si caii vor astepta solia sa se intoarca inapoi ! Asta e tot !

Apoi s-au intors si au intrat in palat, in aclamatiile multimii si sub privirile nedumerite ale preotilor. Acestia erau buimaciti de-a dreptul, pentru ca toate planurile lor erau acum intoarse pe dos si, chiar daca cei desemnati sustineau ca zeii le-au vorbit si le-au aratat calea, ei tot nu credeau asa ceva. Mintile lor incepeau sa mestece franturi din legendele care spuneau ca regele se tragea din zei, la fel cu marele preot de dinainte. Se gandeau poate ca stramosii aceia ai regelui voiau sa isi apere urmasii. Se mai gandeau si la altele, dar oricum aveau mainile legate acum, pentru ca datina se intorsese impotriva lor. Asa ca s-au retras si ei la templu, dand poruncile de respectare a cererii zeilor, pana aveau sa se gandeasca la ce mai e de facut pe mai departe. Aveau sa astepte deocamdata cele cinci zile, cum li se spusese, apoi aveau sa faca ce era de facut, dupa imprejurari. Oricum, regele nu a spus ca pleaca si el, asa ca pe el inca il mai au in coaste, dar nu mai e mult pana vin cei asteptati si atunci se vor linisti lucrurile si pentru ei. Chiar si saraciti de odoare.

Toata noaptea, preotii si slujitorii palatului au pregatit merinde si odoare de jertfa, pe care le-au pus in desagi anume pentru cai, golind templul de aur, de frica norodului. Si s-au pregatit doi cai grei, de povara, care sa ii duca in munte. Iara solii si-au pregatit si ei cele necesare, apoi s-au primenit si s-au odihnit, caci aveau sa ii astepte zile grele si primejdii necunoscute.

Si copilul s-a pregatit si el. Dupa ce peste zi si-a inchipuit cine stie ce grozavii pe care le invingea vitejeste, dar o facea nu cu bucurie, ci cu mila parca si cu tristete, de parca mergea la moarte si nu la intalnirea cu zeii, cand s-a facut seara tare greu a adormit, si a visat numai zei suparati si furiosi, care ii stropseau cu vantoase, ploi, fulgere si tunete, dar nu-i putea vedea la chip, pentru ca nu stia cum arata zeii.

 

Plecarea

Cand pajul l-a trezit, era asudat si incordat. Si-a luat vesmintele de sarbatoare, dupa cum vorbira, si a vazut ca si pajul era invesmantat la fel. Apoi s-a pus sa imbuce ceva in graba, dupa care pajul l-a luat de mana si l-a dus jos in curte, unde era oarecare zarva. La lumina faclelor, se puneau pe cai desagii pregatiti inca de peste noapte. Grajdarii se ocupau de asta si pajul ii ajuta si el. Mai incolo, la poarta, alti osteni erau langa caii lor, inarmati. Cand a fost totul gata, s-au urcat pe cai, grajdarii s-au urcat si ei, apoi la urma ostenii. Un rand de osteni a luat-o inainte, dupa randuiala ostaseasca, apoi urmau caii de povara si grajdarii, care ii manau si ii ingrijeau. Dupa ei mergea printul, in urma lui copilul si la urma pajul. Iar un alt palc de osteni veneau in urma. Mergeau incet, la pas, ca la un drum lung si greu.

Au urcat incet pe drumul de munte, iar caii suflau greu sub poverile desagilor si ai calaretilor. Dar nu-i zorea nimeni, ca asa se socotise drumul, sa fie incet si linistit.

Cand au ajuns acolo, se facuse deja lumina. Soarele incepuse sa se ridice deasupra copacilor. Printul a dat semn si calaretii s-au oprit. Era o poienita inainte de gura pesterii si in ea, intre carare si paraul care trecea pe langa padure, un umbrar pentru cai, facut de curand, cu acoperis de crengi si ramuri si cu stalpi din copaci aflati inca in picioare, netaiati. Il facusera ostenii ieri, ca sa aiba de lucru pana cand regele, printul si cu pajul vizitasera pestera, unde nu avea voie sa intre nimeni, ca era sfanta, doar era pestera zeilor.

Ostenii au dat roata si au facut cerc. Grajdarii si pajul au coborat desagii de pe cai si i-au dus la gura pesterii. Apoi, grajdarii au dus caii sub umbrarul lor din poienita. Printul a dat iara semn si atunci ostenii au dat iara roata si s-au dus inapoi, pe drumul de intoarcere, de asta data repejor, la trap, ca era de coborat.

La gura pesterii, printul a descalecat si apoi a poruncit ce desagi sa le ramana grajdarilor, care aveau sa ii astepte acolo atatea zile si atatea nopti cate degete la o mana, dupa cum socotise regele ca trebuie. Si apoi a poruncit ca nimeni nu are voie sa intre in pestera, orice s-ar intampla, si sa isi mai intareasca umbrarul acela si sa faca focuri peste noapte si sa stea de paza cu randul. Iara dupa zilele si noptile cuvenite a astepta, daca ei nu se intorc, grajdarii sa plece inapoi cu caii si cu lucrurile lor, fara sa incerce a intra in pestera, ca nu cumva sa fie trasniti de zei, si sa anunte pe rege, ca doar el are voie de la zei sa vina sa vada ce s-a intamplat.

Grajdarii incuviintara si isi luara desagii lor, mutandu-se sub acel umbrar. Iara printul, pajul si copilul au inceput sa duca, doi cate doi, desagii cu comori si merinde inauntrul pesterii, pana la capatul ei. Copilul ii insotea la fiecare drum, cu o facla in mana. Era de urcat si desagii erau grei, dar erau anume facuti ca sa poata fi dusi pe umar de cate un om. Au avut ce duce, si au muncit din greu. Copilul era mirat si nu intelegea de loc de ce treaba asta nu este facuta de slugi, ca de obicei, dar se gandea ca poate ca asa vor zeii, sa nu le calce pragul decat solii lor. Cand toti desagii au fost dusi pana langa peretele de piatra din fundul pesterii, printul spuse:

-   Acum stingem facla si trecem dincolo. Copile, tu vii cu mine. Eu si cu pajul stim ce avem de facut si om face restul. Tine-te de mana mea si ai grija cum calci, sa nu aluneci si sa cazi.

Crezand ca a venit vremea sa treaca pragul in lumea zeilor, copilul se prinse de mana tatalui sau. Pajul luase el facla si, la semnul printului, o stinse. Amandoi stateau cu spatele la gura pesterii si cu fata la zidul de piatra, iar copilul nedumerit nu intelegea unde vor sa mearga pe intuneric, prin stanca muntelui.

Aveau oare sa intre in munte ? Aveau ei puterea asta, sa treaca prin piatra ? Sau aveau sa urce pana la cer pe acel zid de piatra ? Sau ...

Se facuse un intuneric de smoala si simti cum este tras spre perete, apoi urca pe acea stanca, si deodata coborara si cotira intr-o parte. Atunci a inteles taina pesterii, si ca de aceea stinsesera faclele, pentru ca nici un ochi de muritor curios sa nu vada acea trecere ascunsa. Erau doua ziduri de piatra inclinate asa ca parea a fi unul singur. Si acolo, jos, ferit de privirile oricarui muritor, era o trecere in piatra, cat un stat de om, nevazuta, dar destul de mare ca sa treci usor prin ea. Pana acolo era un coboras, apoi un drum ingust, dar destul ca sa poata trece ei, cu desagi cu tot. Drumul acela era scurt si se termina la o intrare joasa, cam cat un stat de om mai inalt. Dincolo era lumina, dar nu se vedea de loc din pestera, oprita fiind de inclinarea celor doi pereti. Se gandi imediat ca dincolo este lumea ascunsa a zeilor, dar avea sa se insele si era doar prima din multimea de aparente inselatoare care aveau sa il deruteze in acea lume necunoscuta si ciudata a zeilor, spre care porneau acum.

Odata ajunsi inauntru, printul il lasa de mana si ii sopti:

-   Du-te langa tronuri si asteapta-ne acolo. Noi o sa aducem desagii inauntru.

Printul isi scoase palosul, cu teaca lui cu tot, si il lasa langa intrare. Poate ca sa nu faca zgomot, se gandi copilul. Si s-a intors dupa restul desagilor, iar el privea fascinat acea sala uriasa, mai mare decat palatul bunicului. La un capat era o stanca uriasa, neagra ca taciunele, si ascutita, cu varful in sus. Aceasta scanteia in lumina faclei, care astepta dinainte deasupra intrarii. Deasupra ei, in tavan, un alt stei ascutit si la fel de negru statea cu varful in jos. Era prea sus sa-l poti ajunge si cu sulita, dar se vedea maiestuos in albul luminat de facla. Parea ca cele doua au fost candva una, si forta zeilor le-a rupt si le-a impins pe una in sus si pe alta in jos, departandu-le. La baza lor era un paraias cristalin, care izvora din munte si, dupa ce da ocol pietrei aceleia negre, intra din nou in munte, susurand. Era in inima muntelui, si nici un zgomot nu razbatea in linistea aceea. Nici macar pasii printului si pajului, care aduceau ceilalti desagi nu se auzeau.

In partea cealalta a incaperii, in fata stancii si in fata usii totodata, erau doua tronuri sapate in piatra aceea alba, unul mai mare si unul mai mic. In spatele lor era loc doar cat sa stea un om in picioare. Se duse catre acelea si astepta ca barbatii sa termine treaba.

Dupa ce terminara, printul le-a zis:

-   Sa lasam desagii cu ofrandele si cu merindele aicea, la intrare, ca sa poata zeii sa le ia mai usor, iar armele sa ni le ducem la stanca zeilor, si sa le punem acolo, ca pare ca asa ar fi randuiala locului.

Cand a ajuns langa piatra cea neagra, printul si-a apropiat palosul sau cu maner aurit de acea stanca neagra. Cu un tipat scurt, piatra i l-a rapit din mana si palosul s-a lipit de ea. Atunci le-a facut semn si lor. Pajul si-a dus sabia lui incovoiata si copilul cutitul cel lung, si le-au oferit pietrei zeilor, care le-a tras hotarata din mainile lor si si le-a oprit ei. S-au uitat uimiti unul la altul, pentru ca nu mai vazusera asa ceva. Printul se intoarse si le zise:

-   Sa ne asezam si sa mancam bine, apoi sa bem apa rece din izvorul muntelui. Asta ar putea sa ne fie ultima masa de pe lumea asta, si de aceea am dorit sa ne fie imbelsugata. Dar ne-am pregatit si cate ceva pentru cand ne-om intoarce, si avem merinde si pentru zilele in care o sa ne fie deschis drumul catre zei, ca nu stim cum o sa fie si cat o sa dureze calatoria pana la taramul acela necunoscut.

Si au mancat din toate bunatatile acelea cat au putut ei sa manance, si au baut si un pic de vin rosu din ce aveau acolo, apoi iara au mancat si au baut apa rece, pana au simtit ca le ajunge.

Atunci printul s-a ridicat si a zis:

-   Acum vom lasa cele lumesti si ne vom duce. Veniti dupa mine.

Apoi s-a dus la tronul cel mare si s-a asezat. Copilul s-a asezat si el alaturi, pe tronul cel mic, dupa cum stia el ca ii este rangul, iar pajul a ramas in picioare in spatele lor, asa cum se cuvenea. Si au asteptat un semn de la zei, care trebuiau sa le vesteasca daca primesc sau nu ofrandele lor si daca ii primesc sau nu in lumea lor, ca sa le spuna pasurile si sa-i roage sa-i ajute.

Au stat putin. Era o liniste ca de noapte de iarna geroasa, fara nici un sunet, afara de susurul molcom al paraiasului. Doar rasuflarea lor si bataile inimilor putin cam speriate se mai putea auzi in linistea aceea de mormant. Se intrebau poate daca zeii or sa vrea sa ii asculte sau nu, daca aveau sa ii primeasca sau nu, si daca da oare cum o fi in lumea lor, a zeilor, o lume in care se stie ca multi s-au dus, dar nimeni nu s-a mai intors. Oare ii vor si vedea ? Oare doar ii vor auzi ? Oare vor scapa teferi ?

Oricum ar fi fost, stiau ca datoria lor era sa mearga, pentru ca cineva trebuia sa duca mesajul catre zei, si nu le ramanea decat sa spere ca aceasta calatorie o fi mai buna decat cea in sulite sau in focul pacatos al oamenilor din cetate, increzandu-se in regele lor si in zeii care il sfatuira ce sa faca.

Si atunci s-a intamplat. Un fulger scurt a coborat din stanca de sus pana in cea de jos, orbindu-i aproape de tot. Un tunet cumplit i-a asurzit imediat si i-a ametit. Un fum alb, laptos, ca o ceata i-a inconjurat imediat si nu au mai stiut ce a fost dupa aceea.

Cand s-au trezit, fumul disparuse. Facla lor disparuse si ea, sau poate ca s-a stins de la trasnetul acela, dar ceva-ceva se vedea parca, totusi, prin albul stralucitor al pesterii. Erau toti trei acolo, pentru ca se vedeau ca niste umbre. Printul le-a spus:

-   Semnul zeilor a venit, si calea se pare ca s-a deschis. Veniti dupa mine. Haideti sa iesim.

A luat-o inainte, tinandu-l de mana si pe copil, urmati amandoi de paj. Au mers asa, incet, spre iesire.

-   Desagii nostri nu mai sunt aicea, zise el, pipaind unde stia ca-i pusese. Zeii si-au luat ofrandele, se pare ca ne vor asculta. Sa iesim, sa vedem cum ne vor primi. Dar au luat tot, si nici merinde nu mai avem acum.

Si dupa ce au iesit pe intrandul acela ascuns si au dat coltul, au urcat putin si apoi au vazut, undeva departe, luminita de la gura pesterii. Era ca o parere, dar se vedea ca este. Au coborat de pe stanca si s-au apropiat tot mai mult de iesire si, cand au ajuns afara, au vazut ca nici caii, nici umbrarul acela si nici grajdarii lor lor nu mai erau acolo. Parca trecusera zeii cu maturoiul si curatasera totul.

Oare ce-or fi patit, de ce nu mai sunt ? Oare ei ce vor pati ? Erau intrebari care ii framantau pe toti trei atunci, dar nu aveau curajul sa le rosteasca. Nu voiau sa supere zeii, stiau ca trebuie sa fie viteji si hotarati, ca au o misiune de indeplinit si ca zeilor nu le plac decat vitejii dintr-o bucata, gata sa sara si in foc daca trebuie.

Bine ca focul zeilor nu ne-a ars, se gandea copilul la frica lui de mai-nainte.

 


Ți-a plăcut acest text? Dă-l mai departe!



5

0 comentarii pentru Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR, roman - 1

Fii primul care adauga un comentariu!


Spune-ti parerea despre Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR, roman - 1


Nume*
Email (dacă vrei să fii anunţat când apar comentarii noi)
Titlul comentariului
Comentariul tău

cod de validare
loader generează cod nou
Cod de validare*
Anunţă-mă când apar comentarii noi 


Arhiva texte
Un Paşte fericit !
LA MULŢI ANI !
RISCUL LUI MOISE
CONSERVATORII
SOLUTII SOCIALE. EDUCATIE, MUNCA, RESPONSABILIZARE
PROGRESUL CALITATIV – VIITORUL UMANITATII
ORGOLIUL, O FORMA DE CREDINTA, CA SI GELOZIA SAU INVIDIA …
CONCURENTA, NECESAR A FI CONTROLATA
DEGENERARE
INVESTITORII SI INFORMATORII … LOR
OMUL, INTRE TEORIE SI PRACTICA
LUMEA DURA, SALBATICA SI PRIMITIVA A AFACERILOR
Ganduri … concediabile
MEDICII SI MEDICINA
REMIXURILE ŞI INDUSTRIA FARMACEUTICĂ
BOLNAV PE MOARTE, ÎN REPAOS TOTAL
SCRISOARE DESCHISA, CATRE AMICI SI IN-AMICI
JUSTITIE, EDUCATIE, RESPONSABILIZARE
CENTRALISM SI DEMOCRATIE, SAU CONDUCERE SI COORDONARE
VERIGA LIPSA, PREZENTA PRINTRE NOI
PLANIFICAREA DEZVOLTARII
STATIA URMATOARE - SCLAVAGISMUL
DACA DIVINITATEA CHIAR AR EXISTA
PROFETII SI FALSUL IN DECLARATII
A FI PROST SAU A FI FRAIER
NOI SI VIATA DE APOI
ADEVARATA CREDINTA
SI FARA PARTIDE SE POATE … !
CRESTINISMUL, IN TREI RANDURI. LUNGI.
PLEDOARIE PENTRU MICROSISTEMUL ECONOMIC PRIVAT
DESPRE EXTRATERESTRI SI INTALNIRILE DE GRADUL TREI
DE CE ISI INCEARCA OARE DUMNEZEU CREDINCIOSII ?
EXPANSIUNEA UNIVERSULUI AR PUTEA FI DOAR O ILUZIE ?
O MARE PRIVATIZARE REUSITA - USL-ul
PREDICĂ NETERMINATĂ
PARVENITII POLITICI – FRATRICIZII SISTEMULUI
UN PIC DE FILOZOFIE - Comunista, dar antimarxista
OM LIBER, CAUT STAPAN
LIBERAL SI COMUNIST – O ANTITEZA INEXISTENTA
VREMEA, VREMURILE SI VREMELNICIA
SAMSON SI DALILA – UN EXEMPLU DE MISTIFICARE A REALITATII
PROPUNERE SUPRA-DECENTA
O D A
OMARUL AL DOILEA
ACOLO UNDE ITI STAU PICIOARELE, ACOLO ITI VA STA SI CAPUL …
T E A P A
N O U V E L L E
G A N D A C E L U L
SA NE REAMINTIM DE EMINESCU
PLAN DE PERSPECTIVA
BLESTEM
COLINDELE
POLITICA SI ALEGERI IN 2012 - O ALIANTA CONTRA NATURII
EXCESELE DAUNEAZA …
DESPRE O ANUME VIOLENTA A LIMBAJULUI IN PUBLIC
CRITICA FARAMELOR DE VIATA
BUNATATEA DIVINA ... ?
DESPRE CREDINTA FARA DISCERNAMANT
CLASA A III-A SI LEGILE NATURII
RUGA
EVOLUTIA
LIBERTATEA
OARE DUMNEZEU DE CE N-O FI CREZAND IN OAMENI ?
DESPRE MESAJUL PASCAL AL PAPEI
REFORMA A AJUNS SI LA PORUNCA A SASEA
A C T U A L I T A T I
INTRE A CREDE SI A INTELEGE
DE CE INCA NU AM INCREDERE IN POLITICIENI
VERIGA LIPSA
EVOLUTIA LA HOTARUL DINTRE VIATA SI MOARTE
DESPRE EVOLUTIA SPECIILOR
DUMNEZEU TREBUIE OARE APARAT ?
CE, TE CREZI DUMNEZEU ?
CONTRAFACEREA - LIPSA DE CALITATE SI PERICULOZITATE
DREPTUL DE A JUDECA SI PEDEPSI
DESPRE PILDA TALANTILOR
TRIUNGHIUL BERMUDELOR NOASTRE
CONDUCEREA DE STAT
STATUL SI NOI
EU SI PARAZITII
GLOBALIZAREA
CONTRABANDA
EVAZIUNEA
DREPTATEA ROMANEASCA
CRIMA INDUSA SI PEDEAPSA ERONATA
LA JUDECAREA UNOR CRESTINI
SOLUTIE DE VINDECARE
OMULUI SA NE RUGAAAM … !
DISCRIMINAREA
PARAZITISMUL ATACA DIN NOU
DE CE MI-A SUNAT CEASUL
ATEISM SI CRESTINISM
MASELE SI DEMOCRATIA
IMPOZITAREA MULTIPLA
CHIRURGIE UMANITARA
OAMENI SI MASINI
ATESTATUL DE CONDUCERE
ATESTATUL DE MATURITATE
REDIRECTIONAREA SPRE UTIL A TENDINTEI DE JOACA A COPIILOR
DACA SUNT OM ...
CHESTIUNEA TIGANILOR
CREDINTA SI STIINTA
LA JUDECATA DE APOI
NEDUMERIRE
PENTRU ZONA DE DESTINDERE
PENTRU SECTIUNEA DE POEZIE PATRIOTICA - 2
PENTRU SECTIUNEA DE POEZIE PATRIOTICA - 1
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - final
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 18
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 17
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 16
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 15
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 14
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 13
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 12
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 11
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 10
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 9
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 8
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 7
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 6
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 8
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 7
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 6
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 5
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 4
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 3
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 2
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 1
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 5
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 4
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 3
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 2
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 1
PROBLEME DE DEZBATUT IN SOCIETATE
PRELUDIU LA LUCRAREA MEA, APOCALIPSA DE CATIFEA
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - final
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 12
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 11
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 10
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 9
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 8
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 7
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 6
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 5
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 4
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 3
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 2
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR, roman - 1
PUBLICITATE LA ROMANUL MEU
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR – roman
OPINIA MEA DESPRE "CIRIPITUL" CU FATA UMANA
MAFIA COMUNITARA
JUNGLA URBANA
INTEGRARE
FANTEZIE
DIALOG LA NIVEL INALT
SPOVEDANIA
STATUL, ECONOMIA SI CRIZA - PENTRU TOTI
POLITICA, RELIGIE SI POVESTI DE ANDERSEN
O PARERE DESPRE RELATIA CETATEANULUI CU DIVINITATEA
SECRETELE ZEILOR
REFORME 2011 - PAREREA MEA
ACEASTA ESTE PAREREA MEA DESPRE ...
RESEMNARE
AS VREA SI EU SA IUBESC ROMANIA
PREZENTAREA AUTORULUI
CINE SUNT EU. PROFIL DE AUTOR