Ai deja un expresial? Atunci: login in expresial
Inca n-ai un expresial? Atunci: fa-ti un expresial

inchide fereastra
Username
Parola
Am uitat parola | Inregistrare

Dă LIKE pentru Spunetiparerea.ro!
apasă butonul de LIKE de mai jos



sunt deja fan

-> -> -> Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 6

Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 6

postat la data 10.01.2012, ora 12:48
categorie: Ficțiune

Share | |


 


PARTEA A TREIA - IN LUMEA ZEILOR - continuare, 3

 

Revenirea

In vremea aceasta, copilul inca se mai confrunta cu boala in spital. Cand s-a trezit iarasi, era intr-o alta incapere, mai mare, cu pereti de marmura alba cam cat un stat de om. Pe jos era tot marmura, dar albastra si alba. Era pe o lavita mai mare si nu mai era legat de nimic, nici de sfori si nici de curele. Nici ciripit nu mai era la capul lui. Langa el, pe o alta lavita, sedea zeita aceea alba si frumoasa, cu mirosul ei atat de atragator, care i-a zambit cand a vazut ca s-a trezit. Era acoperit cu o cerga verde, ca si zeul acela care il ingrijise. Nu avea pe el vesmintele sale, ci altele, moi, placute si usoare, albastre cu alb. La capul lui, intre cele doua lavite, era o masa mica, pe care erau mai multe lucruri necunoscute.

Zeita cea alba s-a intins si a luat ceva de pe masa de langa ea. Era ceva cat palma, la care s-a uitat si apoi a facut niste semne cu degetele pe el. Apoi l-a dus la ureche si l-a ascultat, si indata s-a auzit ca ii sopteste ceva subtire la ureche. Copilul vazu atunci ca acel ceva era ca si cerul acela mic din carul zeilor, albastru, cu semne si linii ciudate care parca se misca inauntru. Zeita cea alba vorbea cu acea minunatie, uitandu-se in tavan. S-a ridicat si a inceput sa se plimbe, vorbind, uitandu-se cand pe pereti, cand pe tavan, cand la el. Avea o voce subtire si melodioasa, ca si a mamei sale, si un zambet placut. Deodata a tacut, a pus acel ceva pe masa si a venit la el, l-a ridicat si i-a asezat perna la spate, ca sa stea in capul oaselor. Ar fi vrut sa se uite la acea minunatie vorbitoare, dar imediat a intrat acel zeu mare si verde pe care il mai vazuse si inainte, si care semana cu insotitorul lui Nicolas de la palatul cunoasterii. Si, imediat dupa el a intrat Nicolas, apoi printul si la urma si pajul. A ramas mirat, dar s-a bucurat imediat.

-   Nicolas ... !

-   Bine te-am regasit, copile, i-a spus. Te simti bine ? Te doare ceva ?

-   A, nu ma doare, dar trebuie ca tare te-am suparat ca am cazut chiar cand trebuia sa ne intalnim cu zeii si sa ne spunem pasul, ca sa le putem cere ajutorul. As vrea sa-mi cer iertare, apoi sa-mi spui ce sa fac sa-mi indrept gresala, daca se mai poate indrepta.

Il priveau cu totii atenti. Printul tacea, dar o urma de zambet se vedea pe chipul lui si parca a simtit ca nu era chiar asa de rau cum crezuse. Nicolas vorbi cu zeul verde si apoi ii raspunse.

-   Nu te mai necaji, pentru ca totul e bine. Nu trebuie sa-ti ceri iertare, pentru ca nu e vina ta, ci e vina noastra, ca nu ne-am gandit la asta mai de dinainte. Trebuia sa ne fi gandit, dar nu am facut-o si iaca, s-a intamplat.

Copilul facu ochii mari. Cum adica vina lor ? A zeilor ? Cum sa fie zeii vinovati ? Si de ce o mai si spun, asa, pe fata, de parca ar spune ca au facut cine stie ce minune ? Ciudatenie mare, purtarea asta pe dos a zeilor acestia!

-   Dar lasa ca trece si asta, continua Nicolas, iar de pasurile voastre am vorbit cu printul, si va vom ajuta cat ne va sta in putinta. Iar batalia aceea o s-o castigati voi, nu te mai ingrijora de asta, si inca usor, ai incredere in mine.

-   Am incredere, marite Nicolas, ii raspunse el, bucuros ca ii ajuta si ca o sa fie bine.

-   Si sa stii ca si noi, si printul si slujitorul sau am fost gata sa ne imbolnavim ca si tine, dar vraciul ne-a intepat repede si am scapat.

Se uita la paj si el a dat din cap, zambind. Si printul facu la fel. Era drept, deci si ei au patit-o. Dar oare de ce spunea ca si el ? Zeii se pot imbolnavi ca oamenii ?

-   Vraciul nostru v-a intarit acum, v-a dat un pic din puterea zeilor si nu o sa va mai doboare boala prea devreme, a zis el.

Pajul dadea din cap ca asa e. Si printul facea la fel, dar mai incet.

-   Ei, acum ti-a trecut supararea ? intreba Nicolas, zambind larg. Te-a ajutat zeita aceasta frumoasa sa treci peste necazuri, asa-i ? - continua el, intinzand mana catre chipul mamei de la gatul sau.

-   Asta e mama mea, o port la piept de cand a murit - raspunse copilul, intristandu-se indata. Pacat ca nu se poate bucura si ea ca am reusit sa primim ajutorul zeilor, ar fi fost tare mandra de noi.

Nicolas se intrista si el imediat si vorbi cu zeul verde. Si el se intrista, dar nu inainte de a face ochii mari de mirare.

-   Imi pare rau, noi credeam ca e o zeita de-a voastra, care va apara de necazuri, altfel nu te-as fi intrebat de ea. Iarta-ma, copile, daca te-am intristat.

Copilul facu iar ochii mari de mirare. Ce sa-i raspunda unui zeu care il ruga pe el, un copil si un muritor, sa-l ierte ? Si de ce nu o fi stiind el, un zeu, ca e mama lui si ca a murit ?

-   Credeam ca e si ea aici, in lumea zeilor, si ca o s-o gasim si o sa o luam inapoi acasa, zise el, nedumerit. Sau poate o fi in alta lume ?

Nicolas vorbi repede si soptit cu zeul verde, apoi vorbi in graiul lor.

-   Nu poate fi in alta lume, trebuie sa fie in lumea zeilor, dar inca nu stim unde. Pentru ca aici oamenii care mor renasc, si nu mai stiu ce au fost inainte de a muri si nu isi mai aduc aminte cum au murit, ca sa nu fie tristi. De aceea, ea nu mai stie nimic de lumea din care a venit si aici vorbeste alt grai si are un alt nume. O vom cauta insa, acum ca avem chipul ei, si poate ca o vom gasi repede.

Chipul copilului se lumina parca la gandul ca o vor cauta si era sigur ca o vor si gasi, ca doar daca e in lumea zeilor nu aveau de ce sa nu o gaseasca, iar daca vorbeste in graiul lor ciudat atunci Nicolas va putea sa-i ajute sa-i spuna cine sunt si ce vor. Se uita asa, intr-o doara, la zeita aceea alba si frumoasa si nu i-a venit sa creada ochilor. Plangea, zeita plangea, i se vedeau lacrimile curgand pe obraji ! Cum se poate ca o zeita sa planga, si oare de ce ? Poate ca stie unde e mama lui si plange cand se gandeste ca va pleca dintre zei si va ajunge iarasi muritoare, se gandi el. Ca doar de ce altceva sa planga ?

-   Marite Nicolas, dar daca o gasiti sa-i spuneti ca nu vreau sa o luam din lumea zeilor si sa o facem iarasi muritoare, si nu vreau sa o suparam si sa fie trista. Eu vreau doar sa o vad si atat.

Nicolas ramase o clipa pe ganduri. Vorbi cu zeul verde si imediat copilul o auzi pe zeita alba izbucnind in plans ca o fata de pe la ei, si apoi a iesit repede din incapere. Se uita dupa ea mirat, nu intelegea de loc de ce mai plange daca i-a spus ca vrea ca mama lui sa ramana aici la ei, dar apoi s-a gandit ca ar putea fi iarasi o ciudatenie de-a zeilor, care de multe ori a vazut ca se poarta chiar pe dos decat oamenii.

-   Oare de ce e trista zeita aceea, am suparat-o eu cand am spus ca vreau sa vorbesc cu mama mea ? Daca am gresit imi cer iertare si ei si mamei, nu vreau sa le fac nici un rau, sa stii ...

-    Nu, nu de aceea plange ... plange fiindca ... e o poveste trista, si zeilor nu le plac povestile triste, ei vor ca toata lumea sa fie vesela si bucuroasa. De aceea te vom ajuta sa-ti gasesti mama, dar trebuie sa ne gandim si cum sa va ajutam sa va intelegeti. Nu ai suparat pe nimeni, nu te ingrijora.

Apoi vorbi iar repede si soptit cu zeul acela verde. Acela dadea din cap si raspundea la fel, repede si soptit. Au vorbit mai multe si copilul a tacut atunci si i-a lasat sa vorbeasca, pentru ca totusi erau zei si trebuia sa fie respectuos cu ei, chiar daca ar mai fi avut de spus cate ceva.

-   Uite, acesta este vraciul cel care te-a facut bine. El te-a cercetat si a vazut ce ai patit, apoi ti-a gasit leacurile potrivite si te-a lecuit. Acum e gata, o sa fii bine la trup. Dar, ca sa fii bine si la suflet, noi o sa-ti gasim si mama prin lumea zeilor. Si o sa ii spunem cine a fost inainte si o sa vedem daca mai vrea sa revina acasa ori vrea sa ramana aici, in lumea zeilor. Ce zici, asa e bine ?

-   Da, e bine. Ii multumesc zeului vraci ca m-a lecuit si ca o cauta pe mama.

Nicolas i-a spus. Zeul verde s-a uitat la el si i-a multumit inclinandu-se. Copilul insa facu iarasi ochii mari, nevenindu-i sa creada. Ce, zeii se inchina la el, nu el trebuia sa se inchine la zei ? A ajuns oare el un zeu atat de mare incat zeul vraci sa se inchine in fata lui ? Ce-o mai fi si ciudatenia asta, se intreba el inca uimit. Cine sa-i mai inteleaga pe zeii acestia ? Acum sunt atotputernici si fac minuni, acum sunt slujitorii tai si te servesc ca pe un rege, inchinandu-se la tine ... Ce fel de legi or mai fi si astea, si oare ce minte omeneasca le-ar putea intelege ? Poate doar o minte de zeu ... Dar zeii or avea oare si ei minte si ganduri, ca si oamenii ? Cu gandurile acestea in minte era cand Nicolas a vorbit din nou.

-   Vraciul spune ca esti bine si ca poti sa pleci cu noi.

Nicolas s-a aplecat si l-a mangaiat pe capul acum fara plete, ca si al lor, cap de zeu mai mic. Vraciul verde s-a apropiat si a tras de sub masa aceea mica ceva. Erau vesmintele lui, impaturite. De langa cealalta masa i-a scos cismele. Pajul, care statuse deoparte tot timpul si doar se uitase la ei, sari imediat. Ii scoase vesmintele acelea ciudate si il ajuta sa si le ia pe ale lui.

-   Esti putin slabit, trebuie sa mananci ceva inainte de a pleca de aici, vrei ?

A dat din cap ca da. Atunci, zeul verde a iesit si Nicolas le-a facut semn sa iasa si ei. El a ramas la urma. Afara, langa usa, era zeita aceea alba si frumoasa. Un zeu albastru o tinea cu o mana de dupa gat si ea ii zambea. Au tresarit amandoi si s-au despartit. Zeita nu mai plangea. Zeul verde a zambit si el si le-a spus ceva. Amandoi au plecat repede inainte, urmati de tot alaiul. Cand au ajuns la o alta usa, zeita alba a intrat. Zeul albastru a ramas afara, la usa. Zeul verde si cu Nicolas s-au tras si ei intr-o parte, discutand soptit. Pe copil l-a chemat zeita aceea alba in incaperea ei. Acolo era o masa mai mare si doua tronuri. In spate mai erau niste pereti din panze albe, din tavan si pana la pamant. I-a facut semn sa se aseze. A pus in fata lui o cupa din aceea subtire si alba, usoara ca un fulg, si din ceva ca un fel de plosca ciudata, in colturi, care trebuia rasucita la varf, a pus in cupa aceea ceva ce parea a fi lapte, apoi i l-a intins.

A gustat si era, intr-adevar, lapte dulce si bun. Si indata, zeita i-a pus in fata si ceva ca un corn de vaca, cu doua capete, pe o tipsie la fel de subtire, alba si usoara ca un fulg. A gustat putin si era moale, alb ca laptele si dulce. Era tare bun acel corn, care parea sa fie facut din paine de-a zeilor. A simtit deodata ca i se face o foame grozava. L-a mestecat si l-a inghitit deindata, apoi a baut laptele acela tot. Zeita a mai scos o paine din aceea ca un corn si i-a pus-o pe tipsie. A mancat-o si pe aceea, repede. Intre timp i-a umplut din nou cupa cu lapte, si l-a baut tot.

Zeita s-a uitat la el si a zambit. Era iarasi vesela si frumoasa, si nu se mai vedeau lacrimile pe obrajii ei. Copilului ii parea rau ca a facut o zeita atat de frumoasa sa se intristeze si sa planga, dar se gandea ca nu avea cum sa fi stiut dinainte ca in lumea zeilor nu trebuie sa povestesti de moartea mamei. Zeita a mers catre usa si i-a facut semn sa o urmeze. El avea burta plina si se simtea iarasi in putere. Parca nici nu fusese el cel care a cazut acolo, fara vlaga, in palatul cunoasterii zeilor.

 

Palatul renasterii

Cand au iesit, cei patru stateau de vorba impreuna, doar zeul albastru statea singur mai deoparte.

Nicolas s-a apropiat de ei si le-a spus:.

-   Daca tot suntem aici, in palatul vracilor, mai marele palatului ar vrea sa va arate cum se fac oamenii bine cand ajung aici, si cum renasc ei si devin iarasi cum au fost. Vrei si tu sa vezi cum arata acest palat pe dinauntru ?

-   Da, marite Nicolas, a raspuns copilul, inclinandu-se. Multumim marelui vraci al zeilor pentru ospetie si bunatate.

Nicolas a facut semn si zeul verde a luat-o agale inainte, urmat de ceilalti. I-a dus la o usa, au intrat pe ea si s-au pomenit intr-o incapere mai intunecata, placata tot cu marmura din aceea lucioasa, dar de culoarea pietrei. Din acea incapere se vedeau intr-o parte multe scari si in cealalta doua porti, nu prea mari, dar ciudate, verzi, cu niste ochi care luminau si clipeau langa ele.

Zeul albastru s-a dus si a mangaiat un ochi din acela stralucitor ca o stea. Poarta s-a rupt in doua si s-a tras intr-o parte si in cealalta, si amandoua partile au intrat in perete. Dupa ea era o incapere mica, mica, scunda, luminata cu o luna din aceea lunga. Pe un tron mic, in colt, statea o zeita albastra, nu prea tanara, destul de urata si care parea tare suparata, si care si-a ridicat ochii spre ei. S-a uitat lung la copil, la paj si la print, dar cand l-a vazut pe zeul verde, a sarit imediat de pe tron si i-a facut semn sa intre, dupa care s-a pus repede intre el si ceilalti, vrand parca sa-l apere. Dar zeul verde a vorbit si ea s-a intors spre ei, neincrezatoare, si le-a facut semn sa intre. A intrat mai intai zeul albastru, care a inghesuit-o cu maretia sa in coltul ei. Apoi au intrat ceilalti, pe rand, mai intai oaspetii, urmati de Nicolas, de zeita alba si la urma de zeul verde. Erau inghesuiti acolo in incaperea aceea stramta si trebuia sa stea aproape lipiti unul de altul ca sa aiba loc. Copilul nu intelegea de loc de ce trebuie sa se inghesuie atat de multi intr-o incapere atat de mica, cand Nicolas le-a spus:

-   Acum vom merge repede in jos, dupa care vom merge la fel de repede in sus, ca sa vedeti si voi aceasta minunatie care duce oamenii de la pamant si pana in varful palatului si din varful palatului si pana la pamant, dupa cum trebuie dus fiecare.

Poarta s-a inchis si deodata pamantul le-a fugit de sub picioare. Copilul s-a clatinat, speriat, dar zeita alba l-a luat de mana si l-a strans, zambind. Se mira ca printul si cu pajul nu se speriau ca si el. Se gandi ca si ei incepeau sa devina ciudati, ca si zeii aceia.

Pe un perete, licurici clipeau si se coborau repede. Deodata, a simtit o apasare in talpi si pamantul s-a facut iar ca inainte. Poarta s-a deschis si a vazut o sala intunecoasa. Dar zeul verde a intins mana si a facut un semn si atunci poarta s-a inchis imediat. Atunci simti o apasare puternica in talpi, parca cineva ii ridica de dedesubt cu o putere nevazuta. Si licuricii aceia luminosi au inceput sa clipeasca din nou si sa alerge pe perete in sus, catre tavanul scund. Cand au ajuns aproape de tavan, odata a simtit ca acea apasare slabeste, apoi se pierde, si poarta s-a deschis din nou.

Erau in fata unei incaperi ca si cea din care se urcasera in acea incapere stramta. In fata lor coborau niste scari. Intr-o parte era un coridor lung, plin de ferestre din acelea acoperite cu panza ca de gheata, prin care se vedea afara, dar prin care nu batea vantul, cu care deja se obisnuisera in lumea zeilor. Si au iesit cu totii din acea incapere mica, mergand dupa zeul verde inspre coridorul acela luminos. A mai ramas acolo doar acea zeita suparata, poate trista ca ea este prizoniera acolo, in acea incapere ingusta, si trebuie sa se plimbe cu oamenii care au murit. Pentru ca nici nu putea fi vorba decat de asa ceva, se gandea copilul, adica daca aici veneau oamenii care au murit ca sa renasca, adica sa fie facuti iar cum au fost, atunci trebuia cineva sa-i plimbe in sus si in jos si atunci zeii au facut ceva ca sa fie usor de dus, si acel ceva era cusca aceea mica, numai buna pentru acei oameni morti.

Zeul verde s-a oprit la o fereastra, aratandu-le spre afara. S-au uitat si au vazut ca erau undeva foarte sus, de unde se vedea uriasa cetate a zeilor. Zeita cea alba il tinea de mana pe copil, si el simtea ca se poarta ca si ca mama lui. Se vedeau de acolo de sus o multime de palate si de case, ulite largi si mai inguste, puzderie de care alergand pe acele ulite sau stand, dar si oameni, mici, mici, cat niste gandaci. Departe, in zare, vedeau muntii, si parca semanau cu muntii lor de acasa. Cativa nori se vedeau deasupra unui pisc, si cam atata. Dar paduri nu erau ca la ei, erau putine si imprastiate. Din cetate se auzeau murmure si multe trambite sunand cand si cand, mai aproape sau mai departe, facand cine stie ce chemari pentru zeii aceia.

-   Vedeti, asa arata cetatea noastra vazuta de sus. Este destul de mare si de frumoasa, nu ?

-   Asa este, marite Nicolas, e demna de o cetate a zeilor, raspunse printul.

Si ceilalti dadeau din cap ca asa e. Era cat sute de cetati de-ale lor puse una langa alta, dar ziduri nu vazura sa aiba. Si daca nu aveau ziduri, nu aveau nici strajeri.

-   Uitati-va bine, nu vi se pare ca recunoasteti muntii ?

-   Ba da, acolo departe trebuie sa fie pestera zeilor, vad norii adunati in jurul acelui munte.

-   Asa e, acolo este, inca are nori adunati si asta e semn ca inca mai e deschisa calea, trebuie doar sa aflam cum se poate folosi ca sa va intoarceti.

-   Asteptam cu incredere sa se afle taina si sa mergem inapoi, raspunse printul.

Copilul se uita din nou mirat la ei, nu intelegea cum adica trebuie sa afle. Zeii nu stiu cum se foloseste, nu ei i-au adus aici in lumea lor ? Dar pentru ca printul era atat de linistit si parea ca stie mai multe ca el, tacu.

Zeul verde s-a intors spre ei si le-a vorbit. Nicolas le-a spus:

-   Stapanul acestui palat al vracilor va va arata acum cum se fac bine si renasc oamenii care ajung aici. Sunt oameni si nu zei, sa stiti asta. Nu vom intra in nici o sala, pentru ca acolo trebuie sa intre doar oamenii aceia si vracii lor, dar vom privi in cateva din ele, ca sa puteti vedea unde anume oamenii renasc si devin din nou ce au fost, dupa ce au fost taiati, arsi, loviti ori s-au imbolnavit.

A deschis una din usile acelea si au vazut o sala mare, alba, cu marmura lucitoare peste tot. In ea erau mai multe lavite din acelea de care mai vazusera si inainte. Intre ele erau pereti subtiri de panza alba, lucioasa. Langa fiecare lavita erau niste ciudatenii din acelea cu multe snururi colorate, si cu niste oale din acelea in colturi cu ceva ca apa, si la unele era murdara si intunecata, iar la altele era colorata si plina de ceva miscator si de semne ciudate care se tot schimbau, ciripind. Copilul recunoscu indata acele ciudatenii, pe care le mai vazuse, cand se trezise ca era legat de ele si de lavita pe care dormise. 

-   Ce sunt alea de acolo, ca si eu am fost legat de unul ? - intreba el. Nicolas ii raspunse:

-   Acelea se uita in tine sa vada daca totul e bine. Si daca piuie ca un puisor, atunci e bine, iar daca tipa, nu mai e. Iar fereastra aceea luminoasa are semne care le spun celor intelepti ce nu e bine si de ce nu e bine, ca sa stie ce au de facut.

Deci aceea e fereastra, si nu apa colorata, se gandi el. O fereastra catre sufletele oamenilor care vin aici ca sa fie refacuti si sa renasca. Au mers mai departe si au ajuns la niste trepte, pe care le-au coborat si au intrat pe un alt coridor. Zeul verde le-a deschis o alta usa, din care se vedea o sala ca si cea dinainte, dar pe lavitele ei se aflau oameni imbracati in argint si se auzeau gemete, mai slabe ori mai tari. Se simtea venind dinauntru un miros greu, dar totodata intepator. Din acele lavite se ridicau ca un fel de bete, iar de acele bete erau legate ca un fel de plosti cu apa, care aveau cate un snur din acela prin care apa mergea la omul de pe lavita, asa cum copilul mai vazuse, ca doar a avut si el la mana, cand s-a trezit odata.

-   Aici sunt adusi cei care au fost arsi si trebuie sa li se pune alta piele pe ei, le spuse Nicolas.

De aceea gemeau saracii de ei, se gandi copilul imediat, ca arsura doare si ustura.

-   Acum veti vedea si oameni care au fost arsi, dar s-au facut mai bine, le spuse el.

Si zeul verde inchise usa aceea si deschise alta, pe cealalta parte. O sala la fel de mare, dar cu mult mai multe lavite, pe care stateau multi oameni. Aproape toti erau dezbracati si pe ei se vedea pielea zbarcita si rosie pe unele locuri. Unii nu mai aveau nas si urechi, altii aveau ochii acoperiti cu cate un val de panza alba, altii aveau pe ei petice de panza alba. Se uitau la ei lung, mirati, intrebator. Dar se vedea pe ei ca s-au facut bine, ca au renascut, ca nu mai sufera si nu ii mai doare. Acestia trebuie sa fi fost cei renascuti deja, se gandi copilul, miscat de aratarile acelea.

Si din nou au coborat scari, si iarasi au intrat pe un coridor.

-   Acum ii veti vedea pe cei care au venit aici cu oasele rupte, dar i-au facut la loc si vor fi iarasi ce au fost inainte, le-a spus Nicolas.

De fapt zeul verde tot spunea, dar Nicolas le talmacea lor, ca sa priceapa. Si a deschis o alta usa, dupa care, intr-o sala, au vazut oameni intinsi pe lavite si infasurati in torturi ca de in, care pareau a fi varuite, care pe mana, care pe picior, care pe cap si unii pe mai tot trupul. Unii stateau cu picioarele acelea infasurate agatate de niste bete de deasupra lavitelor lor, cativa se plimbau prin sala cu mainile infasurate si legate de gat cu o franghie de panza alba si subtire. Copilul se gandi imediat ca toti acei oameni poate venisera din vreo batalie, cu atatea oase rupte, dar parca nu prea pareau sa fie osteni, caci erau prea batrani si prea firavi. Si o lua ca pe o alta ciudatenie de-a locurilor acestea.

Usa s-a inchis si au plecat din nou. Un gand ii fulgera prin minte si il intreba pe Nicolas:

-   Si doar aici, in palatul acesta, vin toti oamenii care au fost arsi, taiati sau sfaramati ?

-   Nu, nu numai aici, mai sunt multe palate din acestea si prin alte cetati.

-   Daca nu reusim sa ne intoarcem, oare o sa-i vedem aici pe acei osteni care au cazut rapusi in lupta, ca sa le putem multumi ca au luptat vitejeste ? Ca sa se bucure si ei ca cineva ii cunoaste si ii poate ajuta.

-   Poate da, poate nu, dar oricum, nu vor sti cine sunteti voi si nici cum au ajuns aici, pentru ca ei uita tot cand intra in lumea aceasta, si renasc intr-o noua viata. Dar nu toti ajung aici.

Copilul ramase putin mirat de raspuns, nu intelegea nici de ce nu vin toti aici daca aici e tinutul lor, nici de ce trebuie sa uite totul cand renasc. Dar nu mai intreba nimic, gandindu-se ca poate odata o sa desluseasca el aceste ciudatenii, de care e plina lumea zeilor.

Dupa ce au coborat din nou pe niste trepte si au intrat pe un alt coridor, Nicolas le-a spus:

-   Aici sunt adusi cei care au suferinte in trupul lor, si nu avem ce vedea. Aici ai fost si tu, copile, si ai vazut ca te-ai facut bine. Asa se fac toti cei care vin aici, la noi.

-   Si mama mea a avut o suferinta in trup si a cazut, ca si mine, dar ea a murit. Si ea tot aici a ajuns ?

-   Asta a fost de mult, si nu mai stim, dar o sa intrebam si o sa vedem. Daca a fost aici, a renascut si a plecat departe, intr-o alta lume a oamenilor.

-   Si nu stie nimeni unde ?

-   Ba da, a fost gasita, dar trebuie sa trimitem un mesager sa vorbeasca cu ea. Iar dupa ce va vorbi, vom vedea ce e de facut. 

Si au ajuns la o alta usa, unde li s-a spus ca sunt adusi cei taiati, raniti, loviti, si pe care zeii ii vor face bine. Si au vazut oameni cu maini si picioare sau alte parti din corp infasurate, ca si cei cu oase rupte. Erau oameni si nu zei, se vedea asta dupa cum isi aratau suferinta, amaraciunea, simplitatea, umilinta chiar. Unii pareau a fi nepasatori, altii rugatori, parca cersetori. Pe cand zeii sunt plini de viata si de mandrie, sunt siguri pe ei si hotarati. Sunt altfel, sunt vii, pe cand oamenii, desi arata a fi vii, parca sunt morti.

Deci toti cei care mor vin aici, se gandi in sinea lui copilul, aici si in celelalte palate de acestea ale vracilor. Cei arsi acolo, cei zdrobiti dincolo, cei bolnavi aicea, batranii si copiii la locurile lor ... Aici cred ca vom ajunge si noi, dupa moarte. Iar dupa ce ne facem bine, ramanem in lumea lor, crezand ca suntem intr-a noastra si traindu-ne noua viata. E ca si cum ar fi o reincarnare. Dar o fi vesnica ? Sau murim din nou ? Si daca murim iarasi, unde ajungem, o luam de la capat ? Si atunci parca i se deslusi una din ciudateniile vazute inainte. Se putea deci ca unii dintre cei cu care s-au intalnit in lumea zeilor sa fi fost oameni renascuti si nu zei, si de aceea se purtau asa de sfiosi, si de aceea erau atat de supusi, si doar cei care ii conduceau erau zei.

Gandindu-se asa, au mai mers pe coridoare si zeul verde le-a spus, prin Nicolas, ca de obicei:

-   Aici sunt adusi cei la care trebuie sa li se taie maini, picioare sau sa li se mai schimbe cate cava dinauntrul trupului lor. Dar nu putem vedea cum se schimba, pentru ca doar vracii au voie sa intre si sa lucreze in trupul omului, pentru ca altfel acela nu ar mai renaste niciodata. Si sa stiti ca nici zeii nu pot face totdeauna minuni, pentru ca si din mainile lor dibace mai ies ciungi si ologi, la care mainile si picioarele sunt pierdute si asa raman.

Copilul ramase iar nedumerit. Cum adica nu pot face minuni, daca sunt zei ? Oare de ce si zeii pot fi neputinciosi cateodata ? Mai devreme spuneau ca au gresit, dupa aceea ca nu cunosc inca taina pesterii, acum ca lasa ciungi si ologi fiindca nu pot sa-i refaca, dar aveau neindoios puteri uriase daca stapaneau trasnetele si faceau sa izvorasca apa din ziduri, luminau intunericul si cautau in trupul omului ce e bine si ce e rau, ajutau atatia oameni sa renasca, stapaneau acele care fara cai si cate altele.

Si nu au mai intrat si privit niciunde, daca nu aveau voie, si au mers mai departe, mereu coborand cateva trepte si trecand din coridor in coridor. Inca se gandea ca, dupa ce mor, oamenii ajung aici sau in alte palate din acestea ale vracilor zeilor, unde sunt ajutati sa renasca si devin iarasi oameni. Doar ca, odata renascuti, isi uita graiul si pe cei dragi si sunt dusi de catre zei in alte lumi, unde traiesc o alta viata. Si sunt invatati graiuri gresite, si ajung in lumi gresite, pentru ca nu toti au norocul lor, sa intalneasca zei care sa stie graiul lor si sa-i poata ajuta sa se reintoarca in lumea lor. Iar zeii se pare ca fac destule greseli, dupa cum spun chiar ei.

Si mama lui a fost la fel. A fost bolnava, asa ca si el, dar a murit repede si a ajuns aici sau in alt palat din acesta si zeii au ajutat-o sa renasca. A invatat un alt grai si dupa aceea zeii au dus-o intr-o alta lume, unde traieste o noua viata. Oare o fi fericita acolo, in lumea ei noua ? Dar cum poate fi oare fericita intr-o alta lume, care ii este necunoscuta ? Poate ca e asa cum sunt ei acum aici, in lumea zeilor. Cand fericiti, cand tristi, cand bucurosi, cand speriati, cand multumiti si cand suparati. Asa cum au fost si in lumea lor, acolo, acasa. Adica, toate lumile sunt la fel si toate vietile sunt la fel pentru muritori. Dar se pare ca nici pentru zei nu e altfel, pentru ca doar s-a vazut ca erau si ingrijorati, si speriati, si veseli, si tristi, de parca ar fi fost oameni.

Greu de inteles lumea asta a zeilor, se gandi el. Dar daca stai un pic sa te gandesti e ca si a noastra, doar ca e plina de ciudatenii de-ale lor si de puteri miraculoase, pe care zeii stiu sa le foloseasca pentru ca le inteleg, pe cand noi nu le intelegem si de aceea nu le folosim. Caci, daca le-am intelege, le-am putea folosi si noi si atunci poate ca am fi si noi ca si zeii ... Se sperie un pic de gandurile acestea prea indraznete si isi intoarse capul, sa se uite la zeii aceia, sa vada daca nu cumva i-a suparat. Dar ei nici nu aveau grija lui, caci discutau ceva aprins, dar soptit, in timp ce printul si pajul parca si ei isi sopteau cate ceva. Doar el privea departe, ganditor, in timp ce zana cea alba si frumoasa, care il ducea de mana ca si mama, era vesela si ii facea semne zeului albastru care ii insotea si care ii raspundea si el prin semne, parca in joaca.

Dar oare pe ei ii vor putea ajuta zeii aceia, uneori atat de neputinciosi, sa se reintoarca ?

Departele acela spre care privea el, cufundat in ganduri, nu era insa chiar departe, pentru ca ajungeau chiar la iesirea din palat, dupa cum se vedeau portile acelea ale zeilor si iuresul de care si de oameni - sau poate zei - de pe langa ele. Acum deja nu mai stia care sunt oameni si care zei din acea multime pe care, de cand venisera aici, o credea doar de zei. Dar totusi, nu credea ca cei care conduc acele care pot fi oameni, ei negresit ca trebuiau sa fie zei.

Oricum ar fi fost, tot era greu de inteles lumea asta a zeilor si ciudateniile ei. Parca lumea lor, a oamenilor, desi poate seamana cu a zeilor, e mai simpla, mai usor de inteles si mai usor de trait. Saraca mama, se gandi el din nou la ea, bine ca macar e fericita acolo unde e. Desi poate ca era si ea, si erau si ei mai fericiti daca erau din nou impreuna, ca inainte. Oare nu o puteau gasi pe undeva, chiar nu stie nimeni pe unde este acum? Parca spuneau ca au gasit-o si trebuie sa vorbeasca doar cu ea, dar cine stie ...

Mergand spre iesirea din palatul renasterii si trecand pe langa acel iures de oameni sau zei, iar se gandi ce greu este sa afli care sunt oameni si care zei. Dar hotara imediat ca cei puternici, care pot face tot felul de minunatii, sunt zei, iar cei slabi, care vin acolo pentru minunile facute de zei, trebuie sa fie oameni.

El si cu zeita alba erau in fata, printul si cu pajul dupa ei, Nicolas cu zeul verde dupa acestia si zeul albastru la urma. Si remarca din nou ca aici nu se mai respecta nici o regula, pentru ca zeii sunt cand in fata si cand in spate, printul si cu pajul parca sunt de acelasi rang, iar el parca ar fi uneori cel mai mare dintre zei. Si atunci se gandi ca poate ca ar trebui sa il intrebe pe bunul si inteleptul Nicolas, sa il lamureasca el care sunt oameni si care zei. Si l-a intrebat mai intai pe print, ca sa nu cada iar in greseala si sa il supere din nou.

-   Marite print, pot sa il intreb pe bunul Nicolas despre oameni si zei ?

Printul l-a privit uimit. S-a uitat la el, apoi la Nicolas, care auzise intrebarea si dadea din cap, zambind, ca e de acord. Atunci si printul a raspuns, zambind cuviincios:

-   Intreaba-l, copile.

Nicolas i-a spus si zeului verde, care i-a raspuns razand. Atunci toti s-au oprit, facand cerc in acea incapere larga si cu multa lume. Cum toti se uitau la el, intrebatori si curiosi, parca nu-i mai venea sa intrebe nimic. Iar ceilalti oameni si zei se uitau lung spre ei, la fel de intrebatori si curiosi, dar fara sa se opreasca, pentru ca zeul albastru le facea semne cu mana sa mearga mai departe.

-   Haide intreaba, te lamurim imediat, zise Nicolas

-   Marite Nicolas, am vazut si oameni si zei, si parca tare mai seamana unii cu altii. De unde sa stiu eu care sunt oameni si care sunt zei ?

Nicolas izbucni in ras si vorbi cu zeul verde. Toti rasera atunci si parca ii venea sa plece, parandu-i rau ca a intrebat. Observa insa ca doar el trist, pentru ca printul zambea, iar pajul parca era si el este curios sa afle o taina ca aceea. Zeita alba radea si ea, uitandu-se la el vesela si curioasa si strangandu-l de mana.

-   Zeii sunt aceia care au puterea de a distruge sau de a da viata cu un semn sau cu o porunca. Iar oamenii sunt aceia care indura vointa zeilor. Zeii sunt aceia care conduc si fac lucrurile, iar oamenii sunt aceia care asculta si muncesc. Zeii sunt intotdeauna buni, iar oamenii sunt si buni, si rai. Oamenii care au fost facuti de zei dupa chipul si asemanarea lor le seamana, si daca ar fi fost doar ei pe pamant ar fi trebuit sa fie la fel cu zeii, doar ca unii ar fi fost muritori si altii nu. Zeii sunt buni, si oamenii care se trag din ei sunt buni si muncitori. Dar sunt si oameni din aceia care nu se trag din zei, ci din niste strabuni salbatici si de aceea sunt rai. Insa doar oamenii buni ajung dupa ce mor in lumea zeilor, unde renasc si raman ca sa traiasca inca o viata, slujindu-si zeii. Ei invata sa foloseasca acele minunatii de care voi va tot mirati si astfel le sunt de folos zeilor si isi traiesc si ei noua viata cu folos si in liniste si pace.

-   Si ceilalti, cei rai ?

-   Cei rai nu ajung aici, pentru ca zeii nu ii primesc, pentru ca nu sunt creatia lor. Si ei seamana la chip cu zeii, dar la asemanare doar cu animalele care le-au fost stramosi. Adica se poarta ca si ele, si nu ca zeii. Dar, cate-odata, cate un om dintre cei rai, care a facut o fapta buna din greseala, ajunge in lumea zeilor si, dupa ce renaste aici, face iarasi rele, dupa cum stie el sa faca. E greu de gasit cine e, pentru sunt foarte putini rai si foarte multi buni si cei rai se ascund intre cei buni. Cum toti seamana la chip, trebuie sa-l vezi facand rele ca sa stii cine e acela. Dar este cautat, gasit si inchis intre ziduri de piatra, unde zeii nu il pedepsesc, ci incearca sa il faca din nou bun. De obicei nu reusesc, dar zeii sunt buni si incearca, pentru ca uneori au mai si reusit. De aceea exista insa zei negri si albastri. Cei negri pazesc zeii, iar cei albastri pazesc oamenii sau pe oaspetii de seama, cum sunteti voi, pentru ca nu cumva vreunul din acei rai, care inca nu a fost gasit, sa le poata face vreun rau. Pentru ca lumea zeilor este deschisa pentru oamenii care sunt buni, ascultatori, cuminti si muncitori, care fac ceva in viata lor si le lasa urmasilor mai mult decat au primit ei de la inaintasii lor, dar inchisa pentru cei care doar strica, ucid, fura, asupresc. Multumit de raspuns ?

-   Da, desigur, dar cum ii recunosti, daca seamana unii cu altii ?

-   Doar dupa fapte, caci dupa chip nu vei putea. Zeii i-au creat pe oameni dupa chipul si asemanarea lor, dar fara puterea si intelepciunea lor. Cum in jurul nostru sunt si zei si oameni, cei care au puterea de a da viata oamenilor si lucrurilor, aceia sunt zei. Ceilalti, care asteapta ca sa li se dea, sa li se faca, sa li se spuna sau sa li se arate, sunt oameni. Numai un intelept insa ii poate deosebi usor, pentru ca se deosebesc dupa fapte si nu dupa chip.

-   Atunci inseamna ca eu, care am asteptat sa mi se spuna, sunt om ... observa copilul, ganditor. Doar stia asta, dar parca o speranta tot mai avea ca, poate, cine stie cum ...

Nicolas izbucni in hohote de ras si il stranse in brate.

-   Inteleptule, tu esti copil si de aceea trebuie sa intrebi, iar noi suntem datori a-ti raspunde. Cand vei fi si tu ca si noi, alti copii te vor intreba si va trebui si tu sa le raspunzi. Dar sunt sigur ca o sa le raspunzi ca un intelept, pentru ca inca de acum dai dovada de multa intelepciune. Se vede ca esti fiu de print, pentru ca si tatal tau a dat dovada de intelepciune cand am vorbit cu el.

Si vorbi pe graiul celorlalti, care izbucnira si ei in hohote de ras. Copilul ii privea mirat, pentru ca el nu intelegea de loc de ce rad asa, dar parca incepuse sa se invete cu ciudateniile astea ale zeilor.

-   Si daca toti suntem intelepti, iar zeii fac lucruri bune si mai au si puterea zeilor, de ce oare nu o putem aduce inapoi acasa pe mama ? Daca tot e in lumea aceasta, ca si noi ...

Rasul le pieri ca prin farmec si atunci se gandi ca poate iar a facut ce nu trebuie. Dar nu intelegea de loc de ce atata putere si intelepciune nu pot sa ajute la readucerea mamei, daca tot a fost pe aici si a fost dusa undeva, sau nu o fi asa ?

-   Am spus ca am gasit-o, stim unde este, dar inca nu a ajuns mesagerul nostru la ea. Va trebui sa vada daca vrea sa va revada, daca vrea sa mearga inapoi cu voi acasa, pentru ca ea a renascut aici si si-a uitat graiul si pe cei dragi, iar daca acolo unde e are o alta familie, atunci nu putem sa facem mare lucru, pentru ca ar insemna sa o ucidem din nou, si noi nu vrem sa facem asta, ar fi prea trist. Este greu pentru voi sa aflati ca ea este aici dar nu vrea sa va vada, stiu prea bine asta, dar adevarul este ca nu toata ziua se intampla sa avem oaspeti care sa vrea sa isi ia inapoi acasa pe cei dragi, si de aceea cei care ajung aici renasc intr-o noua viata. Daca nu ar fi fost asa, gandeste-te ca toti acei oameni ajunsi la noi ar plange doar, mereu, dupa cei dragi de care s-au despartit, si atunci cu ce i-ar ajuta ca au primit o noua viata ?

-   Dar cei care raman acolo nu plang toata viata dupa cei care mor, ci numai atunci, la despartire, dupa aceea se impaca si cu gandul singuratatii si asteapta reintalnirea. Dar daca ar sti ca nu se vor mai reintalni niciodata, cred ca abia atunci ar plange toata viata lor.

Nicolas le spunea si celorlalti si toti ascultau, tristi si ganditori. Doar zeul verde mai vorbea.

-   Da, ai dreptate, cred ca va trebui sa ne gandim sa schimbam cate ceva pe aici, prin regulile noastre. Spre rusinea noastra, uite ca a trebuit sa vina un copil dintr-o alta lume ca sa ne arate ca am gresit atunci cand am facut regulile astea. Dar poate ca vom fi iertati daca se va sti ca noi nefiind oameni, nu am stiut ce inseamna sa mori si sa te desparti de cei dragi tie. Acum insa ni s-a deschis mintea si vom face ceea ce trebuie, ca sa fie bine pentru toti. Pana cand va veni vremea sa ajungeti si voi din nou in lumea noastra, pentru viata cea de pe urma, vom schimba regulile, asa ca voi veti gasi totul schimbat in bine. Si va veti regasi pe cei apropiati, si va veti intalni din nou si veti fi fericiti si aici impreuna, ca si in lumea voastra. Acum insa nu avem timp de asta, pentru ca trebuie sa facem doua lucruri importante. Sa cautam o cale de reintoarcere pentru voi si sa vedem daca acea femeie pe care am gasit-o vrea sa va revada. Poate ca nu va dori sa se reintoarca, dar poate ca va incuviinta sa vorbeasca putin cu voi si sa va multumeasca pentru ca inca va mai amintiti de ea si inca o mai doriti langa voi.

-   Eu as vrea doar sa vorbim cu ea, si daca e fericita voi fi si eu fericit, iar daca e trista o voi chema sa vina cu noi, ca sa fie iarasi fericita, ca si inainte, raspunse copilul. Poate ca si ei ii este dor de noi ...

-   Da, se poate, sigur. Asa vom face. Promitem. Si vom vedea atunci ce hotarare va lua fiecare.

Lucrurile erau hotarate acum. Asa ca au iesit afara, la intrarea in palat.

Acolo era asa, ca o piata intinsa. In jur, iarba proaspat cosita si pomi, multe flori frumoase asezate ingrijit. Iar in cea mai mare parte a pietei aceleia erau care, multe care adormite. Inaintea lor era un drum din acela mare, pentru carele zeilor, si multe din acestea treceau, mugind, mormaind, vajaind si unele sunand ascutit din niste goarne, parca tipand la celelalte sa se dea la o parte. Parca un vajait de vant in furtuna se auzea peste toate, un zgomot al cetatii pe care il mai auzisera. Langa acel drum erau doua care din acelea de-ale zeilor albastri, unul albastru si mai marisor, cu care venisera ei, si altul mai mic, parca mai lung, alb si albastru. Ii asteptau pe ei, pentru ca portile li s-au deschis indata ce au coborat scarile si doi zei albastri au coborat din care, uitandu-se la ei. Din nou, copilul se mira ca niste zei se poarta cu ei pe dos, ca si cum zeii ar fi muritori si  muritorii zei, dar daca asta era regula lor si o respectau nu aveau ce face, se gandi el.

Afara era soare, cerul senin. Acolo, in palatul acela al vracilor, nu era chiar racoare, dar nu se simtea arsita ca afara. Pana cand au ajuns la care parca si incepuse sa il ia cu naduseala. Amandoua carele murmurau si el a inteles atunci ca puterea lor fusese trezita deja de acei zei dinauntru. Pentru ca in amandoua carele mai era cate un zeu albastru care tinea de acele roti de caruta negre, de care tot invarteau cand mergeau. Zeul verde si cu Nicolas si-au strans mainile si au vorbit putin. Zeita alba i-a facut semn cu mana si i-a zambit, apoi s-a apropiat de zeul ei albastru si l-a imbratisat asa, in vazul lumii, fara nici o sfiala. Mai intai zeul verde, apoi si Nicolas au venit pe rand mai intai la el si i-au strans mana ca zeii, apoi i-au strans-o si pajului si printului. Nicolas le talmacea vorbele lui:

-   Vraciul cel mare, stapanul acestui palat, va doreste multa sanatate si o viata lunga si frumoasa, pentru ca nu stie daca va veti mai vedea. Copile, ai aflat o parte din tainele zeilor si ai primit si o parte din puterea lor cat ai fost aici la noi. De aceea, sa nu-ti fie niciodata frica de moarte, pentru ca dupa ce vei trai o viata lunga si fericita si va veni vremea, te vei intoarce aici la noi si ne vom bucura sa te reintalnim, si te vom face asemeni noua, pentru ca esti intelept si bun.

Copilul se inclina respectuos catre zeul verde si-i multumi. Si printul si pajul i-au multumit.

-   Iar pe mama ta o vom intreba, asa cum am promis, cat de repede, ce doreste, si te vom ajuta sa vorbesti cu ea, continua el. Apoi il batu pe umar usor si facu un pas inapoi. Zeita cea alba si frumoasa isi lasase zeul si veni langa el. Nicolas spuse:

-   Sa mergem. E vremea.

Si apoi ii saluta pe cei ramasi. Zeul albastru care ii astepta deschise poarta carului si ii ajuta sa se urce, ca de obicei, cu o mana pe cap si cu alta tinandu-i de mana. Nicolas se urca ultimul. De data acesta copilul cu pajul se asezasera in fata, iar el cu printul in spate. Zeul tranti poarta cu zgomot si urca si el pe poarta lui dinainte. In car era o racoare placuta, pentru ca un vant rece venea de undeva dinainte. Se mira descoperind aceasta noua putere a carului si a zeilor de a face frig inauntru cand afara e cald si zapuseala, dar socoti ca erau zei si zeii au puteri si purtari ciudate.

Zeul albastru care ii insotise prin palatul renasterii se urca in carul alb din fata. Imediat au pornit, carul cel mic inainte si al lor dupa el, dar de asta data fara urletele acelea de motan urias cu care au mers alta data.

 

Palatul oaspetilor

Drumul a fost insa foarte scurt, si poate de aceea au mers asa, fara galagia cu care mergeau de obicei prin cetatea zeilor. Indata s-au oprit intre alte care, in fata unui alt palat, mai inalt si mai maret decat cel al vracilor. Zeii albastri i-au ajutat sa coboare in arsita de afara si au vazut ca in varful acelui palat erau asezate multe sulite, cu niste stindarde care nu se miscau in bataia vantului si cu multe alte ciudatenii, chiar si niste tobe mari si niste spini uriasi pe ele, care semanau bine cu cele de pe palatul cunoasterii.. O multime de ferestre luceau in soare, dar erau foarte intunecate, de parca adaposteau noaptea dupa ele, si erau inconjurate de ziduri subtiri de argint. Poarta era ca si celelalte porti de palate ale zeilor, adica se vedea prin ea, si inaintea ei erau scari largi. Nicolas mergea inainte, impreuna cu printul, iar copilul il urma cu pajul. Portile erau insa inchise si nu ii astepta nimeni pe scari, ca altadata. Cand au fost langa ele insa, acele porti s-au tras deodata una intr-o parte si alta in cealalta, ca si portile acelei cutii care trebuia sa duca mortii in palatul vracilor. Nu le atinsese nimeni si nu se vedea nimeni sa le traga, ci o putere nevazuta le miscase, nevazut si neauzit. Au intrat si au vazut cum se inchid imediat in spatele lor, la fel de misterios. Inauntru era racoare, ca si in carul zeilor, si un miros ciudat, dar placut, de ceva necunoscut. De nicaieri, dar de peste tot, venea asa, ca o muzica pentru zei. Parea ca e noapte si pe cerul acelei sali uriase straluceau multime de stele. Erau acolo multe tronuri mari, din piele neagra, si altele si mai mari, ca niste lavite, in care puteau sta mai multi zei deodata. Langa ele erau mese mici si rotunde. Zei tacuti si misteriosi, aproape nevazuti, stateau pe cateva tronuri din acelea si tineau in mana sau chiar in gura niste bete albe, din care iesea fum. Unii scoteau fum si din gura sau din nari si imediat copilul se gandi la balaurii din povestile mamei si ale bunicului. Dar nu erau balauri, ci zei, chiar daca nu se vedeau prea bine in intunericul acela. Fum mai iesea si de pe unele masute din acelea, din niste cupe sau de pe tipsii mici si lucitoare. Si atunci el se gandi ca mirosul acela ciudat si placut venea de la acel fum, care parea a fi placut zeilor.

Vazu imediat ca nu ii astepta nimeni aici si nici nu se uita nimeni la ei, de parca nici nu ar fi fost. Pana acum, pe unde mergeau mereu erau curiosi care ii priveau, zei care ii intampinau sau tineri care ii salutau lovindu-si mainile cu zgomot, dar aici treceau parca nevazuti si neauziti de cei dinauntru.

Un ostas mustacios veni repede sa ii intampine, vorbi, se inclina si ii conduse intr-o parte. Au ajuns la un perete ca si cel de la palatul vracilor, cu porti ciudate, cu stelute si licurici. Ostasul a facut un semn licuricilor si imediat portile s-au dat la o parte, intrand in ziduri, lasand sa se vada o cusca din aceea pentru morti, dar fara cineva inauntru. Copilul nu intelegea de ce pentru morti - poate ca acei misteriosi zei din intuneric erau zeii mortilor ? Dar atunci ce cautau ei acolo, poate ca trebuia sa ii intrebe de mama ? Si de ce mergeau ei cu carul lor ca o cusca ? Ciudateniile astea il indemnau sa-l intrebe din nou pe Nicolas, dar a tacut, gandindu-se ca poate iar il supara. Daca trebuia sa le dea lamuriri, poate ca ar fi facut-o, iar daca nu a facut-o inseamna ca nu trebuie sa le dea lamuriri, se gandi el mai apoi. Deci, avea sa astepte deslusirea acestei noi ciudatenii a zeilor cu rabdare si totodata cu neliniste, caci nu intelegea ce se intampla. Totusi, printul si pajul nu pareau nelinistiti. Poate ca stiau mai multe decat el, se gandi, si se gandi si sa-i intrebe doar cand vor ramane doar ei. Dar parca si ei incepusera sa devina ciudati, parca nu mai respectau regulile dinainte, cand unul era stapanul si celalalt slujitorul lui. Parca se facusera frati si se gandi ca doar zeii, cu ciudateniile lor, sau cu intepaturile lor, ii facusera sa se schimbe.

Nicolas intra si intrara dupa el si oaspetii. Apoi facu semnele care trebuiau facute si cutia se inchise. Si au simtit puterea aceea care ii impingea in sus, neoprita, si au auzit parca si un vajait pe langa muzica aceea ce se auzea si aici, de undeva de sus. Licuricii se miscau si ei, dar nu de jos in sus sau de sus in jos ca la cealalta, ci dintr-o parte in alta, si erau undeva sus. Cutia s-a oprit repede si puterea aceea a disparut. Portile s-au deschis si au iesit pe un coridor intunecat ca si sala mare de jos. Usile s-au inchis in urma lor, cu toate ca nimeni nu le atinsese si nici in cutie nu era nimeni. Parca erau in trunchiul unui stejar, se gandi copilul uitandu-se in jur mirat, dar cu covoare pe jos si cu multe stele deasupra. O zeita zambitoare, care nu avusese timp sa-si ia toate vesmintele pe ea, ii astepta. S-a inclinat, le-a spus ceva si i-a condus spre o usa de lemn. A intins ceva ca un lemn lucitor catre ceva aurit, care parea a fi un fel de zavor, pentru ca imediat usa s-a deschis. Zeita despuiata le-a facut semn sa intre, apoi a intrat si ea dupa ei. A asteptat putin, dupa care Nicolas i-a zis ceva si a iesit. Apoi le-a zis si lor:

-   Aici o sa stati o vreme, acesta e un palat pentru oaspeti de seama. Fata aceea e servitoare si, daca aveti nevoie sa va ajute, o chemati de afara, dar pentru ca nu va stie graiul o fi greu sa va intelegeti si mai bine ma chemati pe mine.

Deci era o fata, o servitoare, se gandi copilul, adica un om, de aceea era asa de dezbracata, poate ca nu avea cu ce sa se imbrace, dar nu intelegea de ce zeii nu o ajuta si pe ea, cum ii ajuta pe ei.

-   Uitati-va, de aici se deschide usa, le arata Nicolas.

Apasa pe ceva, deschizand-o, apoi inchizand-o la loc.

-   Eu voi locui langa voi, si daca aveti nevoie bateti la usa mea. Uitati-va, aici.

Deschise usa, iesi si le arata unde locuia el, deschizand si cealalta usa, apoi inchizand-o la loc.

-   Daca e pericol mare de foc sau de altceva, apasati aici cu putere, dar nu o faceti decat daca e pericol mare, ca altfel speriati de moarte multa lume si le faceti necazuri.

Si le arata ceva rotund, mare si rosu, deasupra usii. Era acolo si un semn ca o flacara aprinsa si au inteles ca e vorba de foc.

-   Acum sa va descaltati si sa va lasati aici la usa incaltarile, ca aici puteti umbla si fara ele.

Asa era, pe jos erau covoare groase si moi si doar la usa era ceva ca o scoarta mai subtire. S-au descaltat imediat toti trei si si-au lasat cismele la usa.

-   Daca vi se bate la usa deschideti, pentru ca pot sa fiu eu sau poate sa vina cineva dintre servitori care sa va cheme, sa va aduca de mancare sau sa faca altceva. Palatul are multi servitori care il ingrijesc si care ingrijesc si de oaspeti, si trebuie lasati ca sa-si faca treaba pe care ei o stiu mai bine ca noi, ca sunt ca si la ei acasa aici. Veniti sa va arat aici. Uite, aici va usurati, ca si in alte parti, aici va spalati, asa se deschide apa calda si cea rece, cu astea va spalati, cu astea va stergeti.

Si asa le-a aratat rostul tuturor acelor multe ciudatenii lucitoare de acolo, dar pe unele din ele deja le cunosteau, pentru ca le mai vazusera si le mai folosisera si inainte.

-   Acum, ar fi bine sa va spalati si sa va odihniti un pic, pentru ca in asta seara ne vom intalni cu multa lume, veti vedea. Cu oameni si zei deopotriva, adauga el, zambind. Va trebui sa le spuneti povestea voastra, pentru ca ei sa caute cai sa va ajute. Odihna placuta.

-   Multumim, marite Nicolas, raspunse printul. Asa vom face.

Erau acolo doua lavite mari, imparatesti, una pe o parte si alta pe cealalta. Printul s-a asezat pe una. Pajul s-a tras catre cealalta si l-a chemat si pe copil langa el. L-a ajutat sa-si dea jos vesmintele cele de sus si apoi l-a intins langa el. Uimit, simti ca era foarte moale si tare placut acel asternut al oaspetilor de seama.

Printul incepu sa vorbeasca, rar si linistit, privind in tavan.

-   Copile, sa stii ca acolo, la palatul cunoasterii, dupa ce ai cazut, si au venit zeii rosii cu mare larma si te-au luat cu ei, noi nu am vrut sa te parasim, pentru ca am crezut ca vreun blestem de-al marelui preot sau vreun zeu rau chemat de el te-a lovit si te-a rapus. Asa ca i-am spus lui Nicolas si el ne-a spus ca zeii rosii sunt cei care ajuta pe oricine cade asa din senin. Si ne-a spus sa avem incredere in el si in acei zei si sa te lasam pe mana lor. Dar, ca sa fim siguri, a vorbit cu ei sa fii insotit de pajul tau tot timpul, si ei au inteles ca suntem straini si necunoscatori si l-au luat. Si ne-a mai spus ca zeii rosii te duc la palatul vracilor, al carui stapan era cu noi acolo, si ca a vorbit cu el sa te aiba in grija. Si, cum ai vazut, asa a facut.

-   Da, si eu cred ca Nicolas este cel mai drept si mai bun dintre zei si mai este si cel mai intelept.

-   Da, e intelept si gaseste leacul la orice necaz. Eu am vorbit cu el dupa ce pe tine te-au luat zeii rosii. Si m-a invatat multe din intelepciunea lui, si m-a invatat tot ce trebuie sa facem ca sa ne fie bine. Si sa ai credinta ca asa va fi, pentru ca mie mi-a aratat semne si lucruri care stau marturie ca totul e adevarat. Am aflat multe taine de la bunul Nicolas, si mi-a dat si porunci tainice, pe care le vom implini cand ne vom intoarce acasa, si ne-a asigurat pe cuvantul lui ca va fi bine si ca poporul nostru va invinge. Doar asta n-a stiut sa spuna, cand si cum ne vom intoarce, dar a spus ca va face tot ce se poate sa afle secretul pesterii si al intoarcerii noastre acasa. Si eu il cred, pentru ca este drept si doar adevar spune.

-   Si eu am credinta in Nicolas si in intelepciunea lui, raspunse copilul.

-   Mai trebuie doar sa ne intoarcem. Dar pana atunci, Nicolas ne-a spus ca in asta seara vom vorbi lumii zeilor si lumilor de oameni care sunt pe aici pe la ei. Ca sunt multe lumi de oameni aici, de care noi nici nu am auzit. Si va trebui sa le spunem de lumea noastra, ca nici ei nu au auzit de ea. Si le vom spune si cu ce ganduri am venit, si ca dorim sprijinul zeilor pentru poporul si pentru lumea noastra. Nicolas mi-a spus ca vor fi multi si ca va fi mare fierbere, si ca trebuie sa fim odihniti si linistiti, si sa nu vorbim fara sa ne gandim bine inainte, dar si el ne va ajuta, pentru ca nimic din ce spunem noi nu va ajunge la ceilalti decat prin gura lui.

-   Nicolas e cel mai bun si mai intelept dintre zei. Ce bine ca ne-am intalnit cu el !

-   Da, uitasem, eu nu am vorbit cu el de mama ta. Noi am venit aici pentru ca sa cerem ajutorul zeilor pentru ca poporul nostru sa treaca peste aceasta incercare, si nu pentru noi sau pentru mama. Si am hotarat ca, pana cand nu vom fi reusit sa ne vedem invingatori, sa nu-i suparam pe zei cu dorinte de-ale noastre. Dar acum, daca tot ai pomenit de ea, ramane asa. Ai auzit ce zice Nicolas, ca au gasit-o, doar sa vorbeasca intai cu ea, si trebuie sa ai incredere in ceea ce zice Nicolas.

-   Da, am incredere, stiu ca ceea ce zice el e sfant si ca o va intreba, si cred ca va vrea macar sa ne vorbeasca si sa ne spuna daca e fericita aici in lumea zeilor. Acuma, sa vedem daca o vrea sa si vina cu noi acasa, ori poate ca i-o fi mai bine acolo, unde e acuma ...

-   Da, asta om vedea atunci, ca asa a zis si el. Dar voiam sa stii ca nu sunt suparat pe tine pentru nimic, si ca eu cred ca asa a fost sa fie si ca s-a intamplat asa cum trebuiau sa se intample toate. Iar Nicolas si ceilalti zei te-au laudat ca esti intelept si ca esti barbat, si ca inveti repede tot ce-i nou. Asta e bine, pentru ca nu stiu cat vom sta aici. Trebuie sa avem rabdare si sa mai asteptam. Stiu ca ar trebui sa ne intoarcem cat de curand ca sa putem sa mergem la lupta impotriva dusmanilor, dar poate ca zeii ne mai vor oaspetii lor. Si abia au trecut trei zile de cand suntem aici.

-   Trei zile doar ? Parca ar fi trecut ... nu stiu cate, prin cate am trecut.

-   Da, azi e a treia zi, ca in prima am ajuns si cand am plecat din poiana in carele lor era de cu seara. Apoi, peste noapte am trecut incercarile acelea care ne-au deschis calea catre lumea zeilor, dupa care am dormit. Asa-i ?

-   Da, asa-i, si dupa aceea am mancat acele bunatati ciudate ale zeilor.

-   Da, asta a fost a doua zi, ieri adica, dupa care ne-am dus la palatul cunoasterii, si acolo ai patit tu necazul acela si ai cazut din picioare.

-   Da, numai ca eu nu mai stiu ce a fost dupa aceea si cat am dormit.

-   Pai nu prea mult. Ca au venit zeii cei rosii si te-au luat si te-au dus la palatul vracilor, unde ai fost ingrijit chiar de stapanul acelui palat, pe care l-ai cunoscut si tu. La palatul cunoasterii s-a facut invalmaseala si toti au plecat, pentru ca au zis ca o sa le vorbim alta-data, dupa ce te vei face si tu bine. Atunci, eu am vorbit cu Nicolas. Si dupa ce m-a asigurat ca noi vom invinge, mi-a dat sfaturi si porunci, atat pentru mine cat si pentru paj, care se vede treaba ca i-a placut si el, ca tare l-a mai laudat ca e cuminte si ascultator si harnic, ceea ce pentru el e semn de mare cinste. Iar peste noapte am stat amandoi de vorba in palatul vracilor, si am mancat ceva, apoi am inchis un pic ochii si noi, acolo, aproape de tine. Si astazi e a treia zi si uite ca suntem iar impreuna si e totul bine, si s-a hotarat ca o sa le vorbim zeilor si oamenilor despre noi si necazurile noastre, ca sa ne ajute. De aceea, haide sa ne mai odihnim un pic, pentru ca si seara asta o sa se cam lungeasca pana spre dimineata. Zeii astia au cate un soare si cate o luna sau niste stele la fiece colt, pentru ei randuiala cu ziua si noaptea nu prea e randuiala, ca fac din noapte zi si din zi noapte cat ai clipi, dupa cum le e voia.

-   Da, doar sunt zei, nu ai vazut cum fac si din vara iarna ?

-   Ei, nu chiar iarna, dar era racoare, asa-i, si pare-se ca si aici e mai racoare decat ar fi trebuit sa fie acuma. Dar asta-i bine, haide sa ne intindem putin oasele, ca indata vine Nicolas dupa noi.

S-au intins si copilul a atipit indata, cu gandul la iarna si vara, la zei si la mama lui, sau la cine stie cate alte minunatii a mai vazut prin lumea aceea ciudata a zeilor.

Dar s-a trezit deodata, auzind o oarecare larma. Cineva vorbea in graiul lor, dar nu cunostea acea voce, subtire si plapanda. A si uitat ce visase, si cand a deschis ochii a vazut un tanar zeu vorbind incet cu printul. Alaturi de el era acea servitoare, care nu avuse vreme sa se imbrace inca, iar pajul se uita la ei.

-   O, te-ai trezit, copile ? Ce bine, du-te si te pregateste, ca trebuie sa coboram, spuse printul. Acest trimis al stapanului palatului cunosterii a venit sa ne spuna ca bunul nostru Nicolas intarzie putin, pentru ca s-a dus pana la pestera zeilor, ca sa o vada si sa ne caute drum de intoarcere. Va trebui sa mergem fara el si acest trimis va talmaci pentru noi si pentru ei ca sa ne putem intelege.

S-a uitat la acel tanar si acela s-a uitat la el, zambind. Tanarul s-a inclinat si el i-a raspuns la fel. Pajul l-a ajutat sa se imbrace si sa se incalte, apoi au iesit afara cu totii, dar servitoarea aceea a ramas inauntru. Iar ei au coborat tot cu cutia aceea ca pentru morti, cu licurici pe ea. Tanarul talmaci i-a aratat unde sa puna un deget, ca sa cheme cutia sa vina la ei. L-a pus si indata s-a auzit ceva nedeslusit, dupa care portile acelea s-au ferit din calea lor si in fata a aparut cutia. Au intrat in ea si din nou tanarul i-a aratat unde sa puna degetul. L-a pus si atunci au simtit cum le fuge pamantul de sub picioare pret de cateva clipe, dupa care se intoarce iar la locul lui si au iesit iara in sala aceea intunecata, dar placuta, cu zei misteriosi care nici nu se uitau la ei si scoteau fum de pe unde apucau si ei. Se auzea iarasi acea muzica de nicaieri si se simtea acelasi miros ciudat, dar placut, ca si atunci cand au intrat in ea prima data.

Tanarul a luat-o inainte si ei l-au urmat. I-a condus undeva intr-o parte, intr-o sala mare, in care erau asezate, langa ei, o masa lunga si multe tronuri langa ea, iar ceva mai departe multe, multe tronuri de lemn, simple. Cativa zei, sau poate oameni, faceau ceva acolo, pentru ca se tot miscau, trageau de niste sfori mai groase sau mai subtiri si le intindeau pe acolo, de la un capat la altul si spre afara, dupa o alta usa, care era la ei acolo. Poate ca asteptau sa lege pe cineva cu ele, se gandi copilul, sperand ca nu vor fi ei aceia, ca doar erau oaspeti de seama. Au trecut pe dupa acele tronuri si au mers in partea cealalta, unde, intr-o incapere mai mica, stateau pe tronuri mari de piele moale, langa mese mici si rotunde, niste zei. Au recunoscut indata pe zeul verde, apoi si pe stapanul palatului cunoasterii si pe acel zeu cenusiu care ii insotise, impreuna cu Nicolas, cand au venit la cetatea zeilor. Celalalt era un zeu pe care nu-l mai vazusera, invesmantat in negru, dar altfel decat zeii cei negri, pentru ca avea vesminte ca si ale celorlalti zei. Pe langa pereti se invarteau doi servitori care le tot puneau cate ceva in fata, in tipsii de panza tare si alba, sau le tot luau.

Tanarul talmaci a trecut repede catre cel care l-a trimis si i-a aratat ca oaspetii au venit. Acestia se oprira dupa intrare, nestiind ce sa faca. Atunci, zeii s-au ridicat in picioare de pe tronurile lor moi, mai intai cel necunoscut, apoi cel care le trimisese talmaciul si dupa aceea si ceilalti, si au trecut prin fata lor, ca sa le stranga mainile, inclinandu-se. Poate ca acesta este un semn de ospetie la ei, gandi copilul, poate ca e alt semn, dar iarasi se simti tare mandru ca in fata lui, un copil si un muritor la fel ca oricare altul, zeii cei falnici si plini de putere se inclina. Nu ca niste servitori, pentru ca in privirile lor se citeste mandrie si nu umilinta, ci poate ca niste egali de-ai sai. O asemenea onoare nu credea ca pot sa o aiba muritorii de rand, pentru ca inca nimeni nu i-a spus ca asa ceva se poate intampla, dar, era drept, inca nimeni nu s-a mai intors din lumea zeilor ca sa povesteasca ce si cum a fost. Dar oare ei chiar aveau sa se mai intoarca ?

Apoi talmaciul le-a facut semn sa se aseze. Erau patru tronuri de o parte si patru de cealalta, iar intre ele erau patru mese mici si rotunde. Intr-o parte a meselor stateau zeii, cei care ii asteptau, iar in cealalta parte erau locurile pentru ei si pentru tanarul lor insotitor.

S-au asezat, si imediat servitorii aceia au venit sa le puna si lor in fata tot felul de lucruri ciudate. Nu la toti le pusesera la fel si nici nu stiau ei cine le spunea ce si la cine sa puna, pentru ca nu vorbeau cu nimeni, ci doar se duceau si veneau intr-una, cu tipsii si carpe albe pe maini, cu fuse din acelea ciudate si colorate din care curgea o licoare in cupe cand le rasturnau spre ele si cu oale mici cu fum, din care mai vazusera si in sala mare. In fata copilului au pus ceva ca un blid si in el o multime de betisoare scurte si rasucite, ca niste viermi intepeniti de ger. Apoi o cupa mare, ce parea a fi cu lapte. Si atunci tanarul acela i-a facut semn sa manance viermi si sa bea lapte. Si el facea la fel, si atunci parca a avut curaj sa incerce si el si a luat cu mare grija unul, care i s-a parut ca ar fi tare ca lemnul, dar era sfaramicios daca il strangeai. Si a gustat din el, si iata ca avea o aroma si un gust minunate, sarate, si se sfaramau in dinti si i se deschidea o pofta mare de tot dupa fiecare, de trebuia sa ia altul deindata. Si asa a mancat o multime de viermi din aceia, care insa nu erau viermi de care stiau ei, ci parca erau copti, parca erau facuti din ceva ca nisipul, dar buni de mancat. Si s-a uitat la tanarul acela, care facea la fel in coltul lui, dupa care a gustat din laptele acela si atunci a vazut ca nu era de loc lapte, chiar daca asa parea, ci era dulce ca mierea si cu o aroma care il imbia sa-l bea pe tot, si asa a si facut. Si iar a mai mancat niste viermisori, apoi un servitor din aceia a luat cupa aceea goala si i-a adus o alta, cu o scandura mica, mica, cat un deget, in ea, si i-a pus una la fel si acelui tanar. In acea cupa era ceva ca trei luni mici, una intr-alta, dar fiecare altfel. Una era alba, una era ca sangele amestecat cu apa si cealalta era verde ca iarba trecuta, de toamna. S-a uitat sa vada ce face tanarul cu acele luni si a vazut cum ia scandurica aceea si o inmoaie in ele, si apoi o tine putin in gura si o trage incet, parca degustand. si apoi iarasi facea asa, si iarasi, uitandu-se la el si zambind, parca indemnandu-l din ochi sa il imite. A intins si el mana si a luat cupa si atunci a vazut ca untul acela era ca si cel pe care il mancase atunci, la prima masa pe care zeitele le-au pregatit-o, dupa ce au trecut prin toate acele incercari de la venire. Era foarte rece, iti inghetau limba si cerul gurii imediat, de parca ai fi mancat gheata curata de pe parau, in toiul iernii. Insa era dulce si cu o aroma atat de placuta, incat nu aveai cum sa te plangi ca e prea rece si nu o poti gusta. Si a gustat si el putin, si apoi inca putin, si inca, pana cand nu i-a mai ramas nimic in cupa aceea rece, care nici nu mai era asa de rece ca la inceput.

Si a fost bine. Zeii, printul si cu pajul primisera si ei cupe, dar cu altceva si credea ca era un vin bun, pentru ca luau cate putin si degustau si ei, ca si el. Cand au terminat, zeul cel nou si necunoscut a facut semn. Slujitorii au venit si au adunat tot ce era pe mese, apoi au iesit. Usile s-au inchis si au ramas doar ei, patru pe o parte si patru pe cealalta. Zeul cel nou a inceput sa vorbeasca, rar si apasat, uitandu-se pe rand la fiecare. Tanarul a talmacit indata si pentru ei.

-   In aceasta seara, veti sta de vorba cu oamenii care pun intrebari si vor sa afle raspunsuri, ca sa vesteasca in toate lumile lor cine sunteti voi si ce doriti. Pentru noi, care am mai facut de multe ori asa ceva, si suntem invatati cu asta, nu va fi cine stie ce mare lucru, dar pentru voi va fi ceva nou. Sa va spunem cum va fi, ca sa nu va speriati cumva.

Zeul cel nou continua sa spuna si tanarul sa le talmaceasca.

-   Veti sta pe acele tronuri de langa masa pe langa care am trecut. In fata voastra, pe tronurile acelea multe, vor sta cei care intreaba. Voi nu veti vedea mare lucru, pentru ca in toate partile vor fi lumini care or sa va orbeasca daca va uitati la ele, si de aceea e bine sa va uitati doar pe langa ele. Trebuie insa sa stiti ca nu e nimic rau, suntem luminati ca sa fim vazuti mai bine. Ca sa stiti ce se intampla si ce vad altii, in fata voastra o sa aveti un perete mare luminos, pe care o sa va vedeti pe voi si o sa vedeti tot ceea ce vad si altii, oameni din toate lumile, care nu sunt aicea printre noi, dar li se trimite pe cai nestiute aceleasi vedenii pe aceiasi pereti de lumina cum veti vedea si voi.

Ce trebuie sa faceti, ca sa fie bine pentru voi si pentru ca cei care va privesc de la mare distanta sa fie multumiti si binevoitori. Trebuie sa va uitati cand pe acel perete, cand la cei din fata voastra, chiar daca nu ii vedeti, ca si cum i-ati vedea. Trebuie sa va uitati intotdeauna la cel care vorbeste in fata voastra, acolo jos, dar niciodata catre cel care vorbeste langa voi, aici sus, la masa. Trebuie sa asteptati intotdeauna ca cel care vorbeste sa termine si sa se aseze la locul lui, apoi ca sa vi se talmaceasca si abia apoi va ganditi si raspundeti talmacitorului, care le va spune si celorlalti. Asa ca, atunci cand talmacitorul vorbeste, trebuie sa il lasati sa termine ce a avut de zis. Sa stati cat mai drepti si sa va miscati cat mai putin si doar daca e nevoie. Dupa ce vi se multumeste, adica dupa ce se termina cu intrebarile, ramaneti la loc, asteptati ca cineva sa va spuna ce sa faceti si apoi va miscati incet si cu demnitate. Asta e tot, vreti sa intrebati ceva ?

Nimeni nu avea nimic de intrebat si atunci zeul cel nou a vorbit cu ceilalti zei. S-au ridicat si s-au indreptat spre iesire. Zeul cel nou se opri la usa, pe care o deschise doar putin si se uita dincolo, apoi a spus ceva. Ceilalti au dat din cap ca da. Si atunci a iesit intai zeul cel nou, urmat de zeul acela care era stapanul palatului cunoasterii, apoi tanarul talmaci i-a chemat si pe ei si au iesit. Dupa care s-au asezat cu totii, pe rand, pe acele tronuri mai tari si mai inalte, in spatele acelei mese.

In fata lor erau sori stralucitori, ca si aceia ai carelor, in lumina carora nu te poti uita. Asa ca se uitau pe langa acei sori, la oamenii aceia, care semanau oarecum cu zeii acestia, doar ca erau mai firavi, mai tristi si mai nelinistiti. Toti parca vorbeau unii cu altii, caci era destul de multa harmalaie in acea sala. Pe langa pereti erau acum droaie de franghii negre si albe, rosii si verzi, albastre si galbene, mai groase sau mai subtiri, si acei oameni la lasau acolo, asa, imprastiate, calcand pe ele si impiedicandu-se, dar nu le adunau si nici nu le dadeau deoparte. Pe masa erau niste fuse din acelea din care se punea apa zeilor, si apa se vedea in ele ca si cum n-ar fi avut pereti. Mai erau si niste cupe inalte prin care iarasi se vedea, si nu aveau nimic in ele. Si apoi mai erau niste ghioage mici, care erau infipte in niste opaite, care le tineau acolo pe masa, si erau si legate cu sfori de masa, pentru ca de la fiecare opait din acela pleca cate o sfoara care cadea de pe masa aceea, in spatele ei. Peretele din fata era luminat ca ziua si pe el se vedea cum intrau si se asezau, dar vazut din fata lor, dinspre acel perete, ca si cum peretele ar fi avut ochi si le-ar fi aratat si lor ce vede el.

Deodata, copilul s-a vazut pe el, apoi pe print si dupa aceea pe paj, si apoi i-a vazut si pe ceilalti zei, pe rand, ca si cum niste ochi nevazuti ii urmareau si ei vedeau ce vedeau si ochii aceia. S-a uitat cu grija in jur, sa vada acei ochi, dar sa nu se vada ca ii cauta, ca sa respecte regulile pe care i le-a spus zeul acela nou. Dar nu a vazut nimica pe langa ei, si doar acolo, mai departe, in fata lor, a vazut oameni care se uitau in niste ciudatenii mari, iar altii in unele mai mici, care scanteiau ca niste fulgere, dar fara nici un tunet, ca si cum ar fi fost tare departe, desi erau chiar langa ei. Mai vazuse asa ceva si cand mergeau la palatul cunoasterii, in mainile acelor tineri veseli care isi loveau mainile si tipau. Si atunci s-a gandit ca poate de acolo se trimit vedenii catre zeii cei care stau la casele lor, iar tunetul poate ca se aude acolo, la ei acasa, desi nu intelegea de loc de ce i-ar placea unui zeu mai mult sa asculte un tunet de la casa lui decat sa ii asculte pe ei de aici. Dar se invatase deja cu ciudateniile zeilor, pe care mintea omeneasca nu le poate pricepe.

 

Disparitia unui zeu

Deodata, parca se facu liniste in acea sala mare. Poate ca ca cineva le-a facut semn sa taca, pentru ca sa vorbeasca ei, se gandi copilul. Dar avea sa afle indata ca nu era de loc asa. Pentru ca imediat au inceput iarasi sa vorbeasca, si pe peretele acela s-au vazut iarasi pe ei, fiecare sau toti deodata, dupa cum era vointa lui. Dar vorbaria parca era tot mai apasata, si au auzit si strigate, si un zeu a venit la ei la masa si a vorbit cu zeul cel nou. Acela s-a arata ingrijorat, s-a ridicat si a iesit. Dar s-a intors repede, si a vorbit cu ceilalti zei, care si ei s-au ridicat. Au vrut si ei sa se ridice, dar tanarul le-a facut semn sa stea acolo. Si au stat, dar el s-a ridicat si a iesit.

Au mai ramas doar ei trei la masa aceea. In fata lor, oamenii care trebuiau sa intrebe ceva incepeau sa adune sforile si ciudateniile lor, dar si ghioagele acelea infipte in sfesnice de pe masa, cu tot cu sforile lor, si sa iasa pe usa cealalta, din fata. Plecau unul cate unul sau cate doi-trei deodata, dupa cum credeau ei de cuviinta. Oaspetii nu intelegeau de ce s-au suparat, dar nici de ce au plecat zeii aceia de langa ei, si nici macar tanarul talmaci nu era cu ei, sa le spuna. Sorii aceia din fata lor s-au stins unul cate unul si parca s-a intunecat deodata. I-a cuprins tristetea din nou, si se vedea chiar ingrijorarea pe fata printului. Iar se intamplase ceva rau, se gandi copilul, intristat. Of, cate piedici aveau de strabatut pentru ca sa isi aduca la indeplinire solia, cu toata bunavointa zeilor aceia !

Sala aproape se golise de tot cand a aparut tanarul. Si el parea ingrijorat, dar nu chiar asa de tare.

-   Veniti cu mine, mergem dincolo, vorbim acolo.

Ne-am ridicat si am trecut in celalta sala, mai mica, din care veniseram. Ne-a facut semn sa ne asezam si a inchis usa.

-   Am o veste rea. Din pacate, invatatorul nostru, Nicolas, s-a dus in aceasta dupa masa la pestera din care se spune ca ati iesit voi, ca sa se uite la nu stiu ce acolo. Si, in timpul unei furtuni a disparut. Nimeni nu stie unde este, cu toate ca au fost mai multi acolo, insa doar el a disparut.

Oaspetii se uitara unul la altul, dar niciunul nu zise nimic. Toti trei se gandeau ca Nicolas se dusese ca sa afle secretul reintoarcerii, asa cum promisese, si a plecat, poate pentru ca asa a vrut el, poate ca din greseala, in locul lor. El, zeul cel mai bun, a disparut pentru ei, dar si ei au ramas atunci prizonieri in lumea zeilor, de unde nu mai stiau sa scape. Dar oare zeii acestia cum de nu stiu unde este ? - se intreba copilul. De ce spun ca a disparut, cand ei au puterea de a-l cauta si in alte lumi ? Si de ce s-au aratat asa de ingrijorati, ca doar un zeu atotputernic nu poate sa pateasca nimic, si deci nici sa dispara fara urma ? Ce ciudatenie o mai fi si disparitia asta a unui zeu, si ingrijorarea asta a altor zei ?

-   Ceilalti s-au dus sa vorbeasca despre asta, sunt intr-o sala alaturata, trebuie luate niste hotarari. Invatatorul nostru este si el din alta lume si lumea noastra trebuie sa dea socoteala de ce nu l-au pazit si de ce a disparut. Trebuie sa trimita pe cineva sa se uite, sa cerceteze si sa-l caute unde e. Si acum vorbesc pe cine si cum si unde sa trimita. De aceea lipsesc. Iar noi vom astepta aici, sa vina ei si sa ne spuna ce vom face.

-   Si oamenii aceia care trebuiau sa intrebe, de ce s-au suparat pe noi si au plecat ?

-   Nu s-au suparat, ci au fugit cat de repede au putut ca sa ajunga acolo, la pestera, unde a disparut, si sa le spuna celor care i-au trimis ce s-a intamplat. Pentru ca ei asta fac, spun la toate lumile ce se intampla aici, in lumea noastra.

-   Vom astepta rabdatori, sa vedem ce se hotaraste, spuse atunci printul.

Poate se gandise ca uite, inca nu au reusit sa isi spuna pasul si sa ceara ajutorul zeilor, deci trebuie sa mai aiba rabdare, se gandi copilul. Si a tacut si nu a mai intrebat nimic, pentru ca intelegea ca printul are dreptate, trebuiau mai intai sa isi implineasca solia, apoi sa vada de mama si doar la urma de tot sa mai intrebe si de alte taine ale zeilor, cand supararea lor nu mai putea sa le faca rau nici lor si nici altora.

Tanarul se ridica din nou.

-   Ma duc sa vad daca mai aflu cate ceva, apoi ma voi intoarce si va voi spune, zise el.

Printul a dat din cap. Au ramas doar ei trei, intr-o liniste grea.

-   Parca totul e impotriva noastra, spuse copilul, trist. Cand eram gata sa vorbim cu ei si sa ne implinim solia, mereu s-a intamplat cate ceva care ne-a oprit si ne-a pus la incercare. Oare din asta cum vom iesi ? Or sa-l mai gaseasca pe Nicolas ?

-   Nu ne ramane decat speranta, raspunse printul. Nici eu nu mai stiu ce sa cred, Nicolas m-a incredintat ca vom invinge si ca totul va fi bine. Acum incep sa ma indoiesc, dar nu de tot, pentru ca nu-mi aduc aminte ca Nicolas sa fi spus ca el stie ca noi ne vom intoarce. Mi-a spus doar ca noi, adica poporul nostru, ii va invinge pe dusmani in aceasta batalie, si ca va fi o infrangere rusinoasa pentru ei si glorioasa pentru conducatorul nostru, care este ajutat chiar de zei. Daca e asa si daca noi nu ne putem intoarce, asta inseamna ca Nicolas s-a dus el insusi acolo, in lumea noastra, si il va ajuta pe regele nostru sa-i infranga pe cotropitori. Nu ne ramane decat sa asteptam sa se reintoarca, pentru ca un zeu tebuie sa poata sa vina din nou in lumea lui, din care a plecat, chiar daca noi, muritorii, nu putem face asta. Si il vom astepta, nu avem ce face, poate ca si ceilalti zei ne vor accepta ca oaspeti ai lor. Suntem straini intr-o lume straina, pe care nu o intelegem si de aceea suntem la mila celorlalti zei. Trebuie sa ne facem placuti lor, ca sa ne accepte, sau trebuie sa gasim o cale demna de a-i parasi, desi nu stiu daca de aici se mai poate pleca pe undeva fara voia lor. Deocamdata, sa asteptam sa se intoarca acesti zei pe care ii cunoastem, pentru ca lor se pare ca le-am placut si poate ne vor ajuta, sau macar ne vor sfatui ce sa facem mai departe. Deci, sa avem rabdare, sa primim vesti noi si sa mai vorbim cu cei pe care ii cunoastem deja. Pana atunci insa, pentru ca Nicolas nu mai e langa noi sa ne sfatuiasca ce e rau si ce e bine aici in lumea lor, eu cred ca ar fi bine sa nu mai vorbim cu nimeni. O sa vorbesc doar eu, ca nu cumva sa deslusim fara voie vreo taina care trebuie sa ramana ascunsa si sa ii facem vreun rau lui, sau sa ne facem noua, sau poporului nostru. Pentru ca taina incaperii secrete din pestera si a venirii noastre nu i le-am spus decat lui, si nu as vrea inca sa le spun si la altii, decat daca nu se poate altfel.

Printul vorbise intelept. Asa era, erau straini intr-o lume tare ciudata, pe care nu o puteau intelege si ale carei puteri ii speriau, dar care se speria ea insasi la disparitia unui zeu de-al ei. Si nu se stiau descurca singuri aici, pentru ca regulile zeilor erau de neinteles pentru muritori. Si atunci cu mirare il auzi vorbind pe paj, care tacea de obicei, si inca vorbind cu intelepciune, ca si printul.

-   Intr-adevar, ai dreptate tu, copile, zilele acestea au fost destul de schimbatoare. Cand ni s-a aratat respect si intelegere, cand am fost repeziti sau nebagati in seama. Acum ziceam ca gata, s-a terminat, acum ca ba nu, stai ca inca mai suntem oaspeti insemnati pentru ei. Nestatornicie mare in lumea asta a zeilor, si nici legi si reguli stiute nu au, ca sa le intelegem si noi si sa le putem respecta, asa cum se cuvine, adauga el, abatut, dand trist din cap.

Si tare se mai mira ca pajul sa vorbeasca neintrebat si mai ales sa isi spuna pasurile, cand inainte se intampla sa nu scoata o vorba cu zilele. Si se gandi ca si acesta se schimbase in cele trei zile de stat in lumea zeilor. Si poate se schimbase si el, se gandi, dar poate ca nu se vedea, cine stie.

Au ramas pe ganduri, fiecare poate gandindu-se la ce vor face maine sau dupa aceea, cand talmaciul intra incet, parca obosit.

-   Inca nu avem nici o veste de la el, nimeni nu stie sa explice nici ce s-a intamplat si nici unde a disparut. Parca l-a inghitit pamantul. Noi vom ramane deocamdata aici, pana cand aflam vesti noi si pana cand cineva va hotara ce e de facut mai departe.

Venisera aici spre seara si acum trebuie ca era deja noapte, pentru ca parca li se facea somn. Tanarul a iesit din nou dupa vesti, printul se uita undeva departe, prin pereti, gandindu-se poate la o cale de scapare, pajul se uita in pamant, gandindu-se poate si el cum de a fost in stare sa vorbeasca asa, neintrebat si la ce o gandi acum printul despre el, iar copilul se gandea la lumea asta plina de ciudatenii a zeilor, cascand intr-una. Si a adormit acolo, in tronul acela moale si cald, cufundat in cine stie ce vise cu si despre zei.

Nu stia cat a dormit acolo, dar deodata s-a trezit cand cineva l-a luat de mana. Era pajul. Se simtea parca amortit putin, dar odihnit. Sala era iar plina. Zeii revenisera si venise si tanarul cu ei. Toti erau in picioare si pajul il ajuta sa se se ridice si el.

-   Ce e, mergem undeva ?

-   Da, mergem la pestera zeilor, raspunse printul. Pentru ca ni s-a cerut sa mergem acolo, sa le aratam cum am ajuns noi aici, ca sa inteleaga ce e de facut si sa-l regaseasca. Trebuie sa mergem, pentru ca inca suntem oaspetii lor si trebuie sa fim respectuosi cu ei cum au fost si ei cu noi, dar si pentru ca vrem si noi sa-l ajutam pe Nicolas sa revina, asa cum si el a vrut sa ne ajute pe noi sa ne intoarcem acasa. Deci, vom merge si le vom arata, ca sa vada si sa inteleaga si, cu puterile lor de zei, sa incerce sa-l gaseasca.

Aha, se gandi copilul, deci Nicolas a aflat de la print povestea lor atunci cand el era in grija stapanului palatului vracilor, cand ei au stat de vorba, cum ii spusese. Si s-a dus la pestera, sa vada si el si sa afle secretul. Si s-a pus pe tron chiar cand a trasnit, si a fost dus in lumea lor. Dar oare cine l-o fi dus, daca nu zeii ? Pentru ca doar ei credeau ca zeii i-au adus aici, dar e drept ca dupa ce au ajuns au vazut ca zeii nu stiau nici cine sunt, nici ce doresc si nici cum au ajuns la ei. Oare ... oare zeii astia, sa aiba si ei niste zei ai lor, care fac minuni si mai mari, care au puteri si mai neintelese, si care sa fie si ei niste ciudati ? Trebuie sa il intrebe pe Nicolas, cand o sa se mai intalneasca, se hotari el. Dar, oare or sa se mai intalneasca vreodata ? Oare nu or sa ramana ei aici, in lumea lui, iar el sa ramana in lumea lor ? Nu stia ce sa mai creada, era prea greu de inteles pentru el cum se poate asa ceva.

 


Ți-a plăcut acest text? Dă-l mai departe!



5

0 comentarii pentru Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 6

Fii primul care adauga un comentariu!


Spune-ti parerea despre Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 6


Nume*
Email (dacă vrei să fii anunţat când apar comentarii noi)
Titlul comentariului
Comentariul tău

cod de validare
loader generează cod nou
Cod de validare*
Anunţă-mă când apar comentarii noi 


Arhiva texte
Un Paşte fericit !
LA MULŢI ANI !
RISCUL LUI MOISE
CONSERVATORII
SOLUTII SOCIALE. EDUCATIE, MUNCA, RESPONSABILIZARE
PROGRESUL CALITATIV – VIITORUL UMANITATII
ORGOLIUL, O FORMA DE CREDINTA, CA SI GELOZIA SAU INVIDIA …
CONCURENTA, NECESAR A FI CONTROLATA
DEGENERARE
INVESTITORII SI INFORMATORII … LOR
OMUL, INTRE TEORIE SI PRACTICA
LUMEA DURA, SALBATICA SI PRIMITIVA A AFACERILOR
Ganduri … concediabile
MEDICII SI MEDICINA
REMIXURILE ŞI INDUSTRIA FARMACEUTICĂ
BOLNAV PE MOARTE, ÎN REPAOS TOTAL
SCRISOARE DESCHISA, CATRE AMICI SI IN-AMICI
JUSTITIE, EDUCATIE, RESPONSABILIZARE
CENTRALISM SI DEMOCRATIE, SAU CONDUCERE SI COORDONARE
VERIGA LIPSA, PREZENTA PRINTRE NOI
PLANIFICAREA DEZVOLTARII
STATIA URMATOARE - SCLAVAGISMUL
DACA DIVINITATEA CHIAR AR EXISTA
PROFETII SI FALSUL IN DECLARATII
A FI PROST SAU A FI FRAIER
NOI SI VIATA DE APOI
ADEVARATA CREDINTA
SI FARA PARTIDE SE POATE … !
CRESTINISMUL, IN TREI RANDURI. LUNGI.
PLEDOARIE PENTRU MICROSISTEMUL ECONOMIC PRIVAT
DESPRE EXTRATERESTRI SI INTALNIRILE DE GRADUL TREI
DE CE ISI INCEARCA OARE DUMNEZEU CREDINCIOSII ?
EXPANSIUNEA UNIVERSULUI AR PUTEA FI DOAR O ILUZIE ?
O MARE PRIVATIZARE REUSITA - USL-ul
PREDICĂ NETERMINATĂ
PARVENITII POLITICI – FRATRICIZII SISTEMULUI
UN PIC DE FILOZOFIE - Comunista, dar antimarxista
OM LIBER, CAUT STAPAN
LIBERAL SI COMUNIST – O ANTITEZA INEXISTENTA
VREMEA, VREMURILE SI VREMELNICIA
SAMSON SI DALILA – UN EXEMPLU DE MISTIFICARE A REALITATII
PROPUNERE SUPRA-DECENTA
O D A
OMARUL AL DOILEA
ACOLO UNDE ITI STAU PICIOARELE, ACOLO ITI VA STA SI CAPUL …
T E A P A
N O U V E L L E
G A N D A C E L U L
SA NE REAMINTIM DE EMINESCU
PLAN DE PERSPECTIVA
BLESTEM
COLINDELE
POLITICA SI ALEGERI IN 2012 - O ALIANTA CONTRA NATURII
EXCESELE DAUNEAZA …
DESPRE O ANUME VIOLENTA A LIMBAJULUI IN PUBLIC
CRITICA FARAMELOR DE VIATA
BUNATATEA DIVINA ... ?
DESPRE CREDINTA FARA DISCERNAMANT
CLASA A III-A SI LEGILE NATURII
RUGA
EVOLUTIA
LIBERTATEA
OARE DUMNEZEU DE CE N-O FI CREZAND IN OAMENI ?
DESPRE MESAJUL PASCAL AL PAPEI
REFORMA A AJUNS SI LA PORUNCA A SASEA
A C T U A L I T A T I
INTRE A CREDE SI A INTELEGE
DE CE INCA NU AM INCREDERE IN POLITICIENI
VERIGA LIPSA
EVOLUTIA LA HOTARUL DINTRE VIATA SI MOARTE
DESPRE EVOLUTIA SPECIILOR
DUMNEZEU TREBUIE OARE APARAT ?
CE, TE CREZI DUMNEZEU ?
CONTRAFACEREA - LIPSA DE CALITATE SI PERICULOZITATE
DREPTUL DE A JUDECA SI PEDEPSI
DESPRE PILDA TALANTILOR
TRIUNGHIUL BERMUDELOR NOASTRE
CONDUCEREA DE STAT
STATUL SI NOI
EU SI PARAZITII
GLOBALIZAREA
CONTRABANDA
EVAZIUNEA
DREPTATEA ROMANEASCA
CRIMA INDUSA SI PEDEAPSA ERONATA
LA JUDECAREA UNOR CRESTINI
SOLUTIE DE VINDECARE
OMULUI SA NE RUGAAAM … !
DISCRIMINAREA
PARAZITISMUL ATACA DIN NOU
DE CE MI-A SUNAT CEASUL
ATEISM SI CRESTINISM
MASELE SI DEMOCRATIA
IMPOZITAREA MULTIPLA
CHIRURGIE UMANITARA
OAMENI SI MASINI
ATESTATUL DE CONDUCERE
ATESTATUL DE MATURITATE
REDIRECTIONAREA SPRE UTIL A TENDINTEI DE JOACA A COPIILOR
DACA SUNT OM ...
CHESTIUNEA TIGANILOR
CREDINTA SI STIINTA
LA JUDECATA DE APOI
NEDUMERIRE
PENTRU ZONA DE DESTINDERE
PENTRU SECTIUNEA DE POEZIE PATRIOTICA - 2
PENTRU SECTIUNEA DE POEZIE PATRIOTICA - 1
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - final
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 18
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 17
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 16
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 15
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 14
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 13
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 12
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 11
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 10
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 9
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 8
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 7
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 6
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 8
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 7
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 6
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 5
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 4
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 3
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 2
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 1
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 5
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 4
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 3
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 2
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 1
PROBLEME DE DEZBATUT IN SOCIETATE
PRELUDIU LA LUCRAREA MEA, APOCALIPSA DE CATIFEA
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - final
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 12
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 11
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 10
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 9
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 8
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 7
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 6
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 5
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 4
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 3
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 2
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR, roman - 1
PUBLICITATE LA ROMANUL MEU
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR – roman
OPINIA MEA DESPRE "CIRIPITUL" CU FATA UMANA
MAFIA COMUNITARA
JUNGLA URBANA
INTEGRARE
FANTEZIE
DIALOG LA NIVEL INALT
SPOVEDANIA
STATUL, ECONOMIA SI CRIZA - PENTRU TOTI
POLITICA, RELIGIE SI POVESTI DE ANDERSEN
O PARERE DESPRE RELATIA CETATEANULUI CU DIVINITATEA
SECRETELE ZEILOR
REFORME 2011 - PAREREA MEA
ACEASTA ESTE PAREREA MEA DESPRE ...
RESEMNARE
AS VREA SI EU SA IUBESC ROMANIA
PREZENTAREA AUTORULUI
CINE SUNT EU. PROFIL DE AUTOR