Ai deja un expresial? Atunci: login in expresial
Inca n-ai un expresial? Atunci: fa-ti un expresial

inchide fereastra
Username
Parola
Am uitat parola | Inregistrare

Dă LIKE pentru Spunetiparerea.ro!
apasă butonul de LIKE de mai jos



sunt deja fan

-> -> -> Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 7

Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 7

postat la data 11.01.2012, ora 13:33
categorie: Ficțiune

Share | |


 


PARTEA A TREIA - IN LUMEA ZEILOR - continuare 4

 

Palatul umblator

Zeii incepura sa iasa din sala si ei i-au urmat. Ultimul iesi tanarul lor insotitor. Au intrat in sala aceea mare, cu muzica si cu mult fum placut mirositor, fumul zeilor. Zeii se indreptau tacuti spre iesire. Poarta aceea mare a palatului oaspetilor se dadu la o parte imediat ce se apropiara de ea. Au iesit cu totii.

Afara era inca noapte. In fata, chiar langa scari, mormaia nesfarsit un car urias, cat o casa mare, cu patru sori stralucitori lucind in fata si cu mai multi licurici scanteietori imprastiati peste pereti. Afara era racoare. Stelele acelea ridicate in copacii zeilor luminau drumurile lor ca ziua, dar nu se mai vedeau atatea ferestre luminate ca atunci cand au intrat in cetate. Poate ca mai scazuse din puterea zeilor, acum, ca Nicolas nu mai era, se gandi copilul. Cine stie, la cate ciudatenii au aici ...

O poarta era data deoparte in fata acelui car urias si se vedea prin burta lui mare, cat o sala de palat. Imediat dupa poarta era o scara. Orice palat are o scara, dar toate le aveau in afara, pe cand acesta o avea inauntru, dar asta poate pentru ca e un palat umblator si trebuie sa duca si scara cu el, se gandi imediat copilul. Scara aceea era luminata de niste stele, ca niste licurici. Drept inainte, dupa scara, era un tron, nu prea mare, in care era asezat un zeu. Parea destul de mic si de firav pe langa cei pe care ii vazuse pana atunci. Se uita lung si zambitor catre ei, si avea o privire vesela. Avea si el o roata de car in fata lui, dar era uriasa fata de cele de dinainte, poate din cauza ca si carul lui era urias. Deasupra rotii, multime de semne si licurici, dar si un cer din acela mic si albastru, cum au mai vazut la toate carele, cu stele si semne intunecate pe el. Si doua roti mai mici, luminoase, verzi, stateau pe langa el, din acelea care aveau doar cate o spita si atat. Una din spitele acelea se tot misca in sus si in jos, parca tremurand, poate de la mormaitul acela neterminat.

Au urcat pe scarile acelea si au vazut ca avea multe, multe tronuri din acelea frumoase si moi, din piele fina si matase, pe care abia astepti sa te asezi, tare placute la mers. La ei, nici regii nu aveau asa tronuri. Dar regii nu sunt zei, asa ca e de inteles. Si s-au asezat fiecare pe un tron, care cum a vrut. Erau puse doua cate doua, dar stateau fiecare in asa fel ca sa vada bine in afara, pentru ca asa vazura ca faceau zeii si facura si ei la fel. Si de jos, de langa tronurile acelea, venea o caldura placuta, care alunga racoarea noptii si indemna la desfatare. Copilul se intinse comod pe un tron din acela si privi afara prin peretele lui ciudat. I se parea tare placut sa stai asa, intins, cand afara e racoare si langa tine vine caldura de la un foc nevazut, care nu scoate fum si nu arde, focul moale al zeilor.

Nu erau prea multi in palatul acela, observa el. Puteai sa-i numeri pe toti pe degetele de la maini. In fata de tot, cu roata aceea uriasa de car in maini, era stapanul acelui car cat un palat, care il ducea unde avea trebuinta. In spatele lui vazu ca erau doi zei negri, uriasi si fara chip, din aceia care i-au rapit pe ei din padure. Poate ca erau tot aceia, dar acum nici nu se mai uitau la ei, ci undeva in afara. Apoi erau ei trei, adica printul, pajul si copilul. Langa ei era tanarul, apoi inca doi zei. Unul era cel cenusiu, care ii mai insotise la sosirea la cetatea zeilor, iar celalalt le era necunoscut lor, dar cunoscut celorlalti, pentru ca din cand in cand mai vorbeau intre ei. In spatele tuturor stateau doi zei albastri, din aceia care ii pazeau pe ei.

Si deodata s-a auzit un suflat obosit si poarta s-a inchis singura, fara ca cineva sa o atinga. Era poate ca si cele de la alte palate, si avea si ea ochii ei, cine stie, dar acelea nu suflau asa. Iar carul s-a si urnit din loc. Usor, fara sa se simta aproape, parca ar fi plutit. Doar mormaitul acela parca s-a intarit, apoi a inceput sa mai geama, sa se mai intareasca, sa si mugeasca uneori, dupa cat de greu ii era la mers. Curand se miscau cu o iuteala atat de mare, ca parca toate zburau pe langa ei, copaci, case sau alte ciudatenii, de parca le-ar fi luat vantul cel rau. Iar inauntru era bine, placut, fara vant si fara zgomot, doar mormaitul acela se auzea in mers si discutiile dintre zei, dar destul de incet.

 

Balaurul de fier

Si au mers ceva vreme, si parca erau tot mai putine case si pomi si lumini, si au inteles ca ies din cetatea aceea, mergand spre pestera, dar erau pe un alt drum decat acela foarte larg si plin de care pe care venisera. Incepuse sa se lumineze de ziua, se facea dimineata. Au mers cat au mers si deodata palatul lor a incetinit si a mers tot mai incet, apoi s-a oprit de tot. In fata, doua luni rosii ca sangele si stralucitoare se tot alungau mereu si isi luau locul una alteia, stand pe loc insa, in timp ce sunete ca de palose lovite se auzeau, cu sunet puternic de bronz, si copilul se gandi ca se lupta niste zei sau poate niste uriasi pe acolo, dar nu vedea nimic. S-a uitat mai atent in fata, de unde veneau sunetele de palos, sperand sa vada o lupta intre zei, dar a auzit deodata un suierat infricosator, care se apropia dintr-o parte, si apoi un vuiet la fel de infricosator acoperea loviturile de palos. S-a tras inapoi speriat, si printul si pajul facura la fel, dar zeii din spatele lor zambeau, spuneau ceva ce nu au inteles si le aratau cu mana sa se uite.

-   Uite, uite, le striga si tanarul lor talmaci, aratandu-le cu mana in partea de unde se auzea vuietul.

Si chiar atunci, de dupa tufe si copaci aparu fulgerator un balaur ca un sarpe urias, inalt cat doua case, care trece cu iuteala furtunii prin fata lor, urland, suierand si scuturand pamantul, luminand in fata lui cu mai multi sori din aceia orbitori. Pana si uriasul palat umblator in care erau ei tremura si fremata nelinistit si speriat, dar nu s-a miscat din loc. Iar acel balaur li s-a parut a fi infricosator, iuteala lui de nepovestit, insa pana cand a trecut parca a durat o vesnicie, atat era de lung. Dar odata s-a terminat si a si disparut, cu urletele lui cu tot. Indata au incetat sa mai lumineze si lunile acelea rosii, si s-a oprit si bataia de bronz a paloselor. Si atunci a plecat din nou si acea casa in care, pe tronurile zeilor, stateau ei si se minunau de toate minunile acelea infricosatoare ale lor. Dar oare ce nu este infricosator in lumea zeilor ?

Tanarul se apropie de ei si le explica:

-   Tocmai a trecut un alt fel de car, mult mai mare decat acesta al nostru, si care merge cu mare iuteala pe un drum de fier. Face galagie mare, toate celelalte care se opresc atunci cand vine el si il lasa ca sa treaca, dar nu este nimic de speriat. Acela duce multe feluri de lucruri intre cetatile din lumile acestea de aici, intr-un fel de carute uriase din fier. Duce tot ce trebuie ... lemne, merinde, care, fier sau ... altele, nu stiu eu sa le spun pe toate in graiul vostru ... chiar si oameni poate duce, dar acesta nu avea. Poate ca veti vedea odata si unul din acelea, poate ca veti si merge cu el, daca mai stati pe la noi. Mai avem si alte care, si mai mari, unele plutesc pe ape nesfarsite, altele zboara in inaltul cerului. Sunt multe de vazut aici la noi, numai sa aveti destul timp sa le vedeti pe toate.

-   Desigur, lumea aceasta e mare si greu de cuprins toata. Dar ne bucuram si cu ceea ce am vazut pana acum, raspunse printul.

Raspunsul printului l-a mirat putin pe copil. Oare de unde stia el cat e de mare si de greu de cuprins ? Dar poate ca stia mai multe lucruri acum despre lumea zeilor, pentru ca doar vorbise cu Nicolas si spunea ca arunci ii deslusise multe taine ale lumii lor, cat el statuse in acel palat al vracilor.

Mergeau in continuare pe acel drum si ziua se facea tot mai deslusita. Acum puteau vedea destul de bine cele cateva care mai mici si mai mari care alergau cu iuteala vantului pe acel drum, unele deodata cu ei, altele impotriva lor, dar fiecare pe partea sa de drum. Toate aveau cate doi sau chiar mai multi sori din aceia stralucitori in fata si cate doua luni rosii in spate, unele mai mari, altele mai mici, unele mai rotunde si altele mai lunguiete, fiecare dupa cum le era felul. Si erau care de toate culorile, ca si florile campului, si de multe feluri, mai lungi sau mai scurte, mai inalte sau mai scunde, dar cele mai multe parca erau ca niste gandacei uriasi, fara picioare, fara mustati, fara aripi, dar cu zei inauntrul lor.

Si se uitau si se minunau intr-una uitandu-se la ele cum alearga de iute si cum trec una pe langa alta, care mai repede si care mai incet, dupa cum le duceau zeii lor. Deodata, carul lor incetini din nou si apoi se opri pe marginea drumului. Se uitara daca nu trece iarasi vreun balaur, dar acum parea a fi altceva. Zeii discutau parca mai aprins intre ei, si indata tanarul le spuse si lor de ce s-au oprit.

-   Acolo, la pestera, sunt prea multe care si prea multi oameni, pentru ca s-au dus acolo toti acei oameni care pun intrebari si arata lumii ce s-a petrecut. Nu putem merge inca acolo, pentru ca nu avem loc. Si drumul acela e plin, si de aceea trebuie sa asteptam putin, ca ei sa plece, si abia apoi ne putem duce noi. Acum asteptam sa ni se spuna daca stam aici sau ne intoarcem.

 

Carele granelor

Fara vreo alta treaba, copilul se uita atent la multimea de care ce treceau pe langa ei. Se facuse lumina deja, se vedea ca vrea sa rasara si soarele. De-o parte si de alta a drumului erau campuri parca nesfarsite, cu lanuri de spice aurii. Deodata, acolo pe camp, vazu ceva ca niste monstri miscandu-se prin acel lan si i-a aratat si pajului, care era in partea cealalta, intreband cu voce tare:

-   Uite si tu, ce-i ala, ce-i acolo ?

-   Uite, si aici e ceva, i-a raspuns el, aratandu-i dincolo alti monstri.

Printul se uita si el, si tanarul le spuse:

-   Acolo este un car facut anume ca sa culeaga graul din lan, pe care apoi il curata de boabe si aduna si paiele totodata. Carul acela lung cu trei carute duce graul la stapanul lui. Iar dincoace sunt carele care duc paiele la stapanul lor. Celalalt car este cel care ara pamantul, si apoi va veni altul care il va semana.

Se uitau unul la altul si apoi la acel balaur verde care invartea ceva urias in fata lui, ceva facut parca din niste crengi si care se rotea cu iuteala. Acela aduna graul din lan si il smulgea in timp ce mergea repede, si in urma lui ramanea un drum larg cat drumul acela de care, dar nu era negru ca acela, ci era drum de grau taiat. In spatele lui se vedea ca un nor de praf care se lasa pe pamant. Ceva ce parea a fi un trunchi de copac scobit si indoit, tare lung, iesea din carul acela si se ridica deasupra unei carute uriase, trase nu de cai sau de boi, care oricum nu puteau tine pasul cu iuteala lui, ci de un alt car din acela cu niste roti uriase, cat un stat de om, verde si el, care avea ceva mare si negru in nas. Carul acela tragea dupa el trei carute din acelea, cu roti mari si negre, dar numai in una din ele curgeau boabele de grau din trunchiul acela lung si indoit. Si curgeau o multime, de parca s-ar fi golit la saci fara sfarsit, si in caruta aceea s-a facut un munte de grau, in timp ce acel car mergea langa celalalt, umar la umar. Iar din spatele acelui culegator de spice cadeau din cand in cand ceva ca niste butoaie uriase, galbene ca graul, care se rostogoleau pe camp si ramaneau acolo, imprastiate.

Odata, caruta aceea uriasa s-a umplut pana sus si curgerea s-a oprit, iara trunchiul acela s-a tras inapoi la culegator. S-a oprit si carul acela cu carute, dar culegatorul nu s-a oprit de loc, el tot mergea inainte si taia si smulgea si aduna o multime de spice dintr-o invartitura. Iar din carul oprit a coborat un zeu si s-a urcat pe caruta, apoi a tras ceva ca un coviltir peste ea si parca l-ar fi legat cumva cu sfori, dar nu se vedea prea bine cum facea pentru ca era destul de departe. Insa se vedea bine cat de mic era acel zeu pe langa acei balauri care munceau pentru el. Si dupa aceea zeul acela s-a urcat iar in car si carul a pornit, a intors pe loc cu rotile acelea ale lui uriase intoarse intr-o parte si parca si culcate un pic, si indata l-a ajuns din urma culegatorul, care se intorsese si el pe undeva, pe dupa pomii aceia din departare. Si iara mergeau impreuna, umar la umar, dar de data asta prin trunchiul acela curgeau boabele de grau in cea de-a doua caruta a lui, caci prima era deja umpluta si legata.

De undeva a venit atuncea un alt car din acela verde, ca si celalalt, dar care tragea dupa el trei carute scunde, dar tot cu niste roti mari si groase ca si celelalte. In urma lui venea inca unul, rosu, mai mic si mai scund, care avea in fata doua brate legate intre ele si cu niste gheare uriase. Si cand au ajuns langa un butoi din acela galben, carul cu cele trei carute s-a oprit indata, in timp ce celalalt isi desfacu uriasele gheare si, cat ai clipi, inhata butoiul acela mare cat o vaca si il puse imediat pe una din carute, scotand mult fum pe narile sale lungi si subtiri, apoi plecara amandoua dupa un altul. Se tot opreau langa fiecare si destul de repede le puneau unul cate unul pe carutele acelea, mai intai unul langa altul si apoi unul peste altul, pana se faceau cat un zid de cetate de inalte. Si cand s-au umplut toate trei carutele, carul acela care le tragea a plecat undeva, poate spre un drum sau spre vreo cetate, scotand si el putin mai mult fum pe nari, iara cel cu gheare s-a oprit in loc, asteptand poate sa se intoarca.

Atunci s-au uitat si dincolo, pe cealalta parte a drumului. Si acolo erau niste care din acelea verzi, cu roti uriase. Doar ca nu aveau nici carute dupa ele si nici brate sau altceva, doar cate ceva mare si negru in nas si cate un rand de pluguri uriase in spate, cu care trageau brazde mari si adanci in pamantul curatat de spice, scotand mult fum pe narile lor lungi si opintindu-se din greu sa le traga. Plugurile acelea aveau nenumarate brazdare uriase de fier, pe care poate ca nici cate patru boi nu le-ar fi putut urni cand erau infipte in pamant, dar carele acelea le duceau pe toate odata si, cand ajungeau la un capat le ridicau in sus, se intorceau in loc invartindu-si si culcandu-si rotile lor uriase intr-o parte si apoi le infigeau iarasi pe toate odata in pamant si le trageau scotand din nou mult fum pe nari si parand a se opinti la ele, dar mergand totusi cu o iuteala de cal in trap sau de om care alearga iute. Brazdarele lor de fier lustruite in pamant straluceau in soarele care tocmai incepuse sa rasara, iar dupa fiecare plug din acela era legata si cate o grapa uriasa, care sfarama brazda.

Si, se gandi copilul privind la ele, uite, doar cativa zei si carele lor ara, culeg graul si ii bat boabele, aduna paiele si duc totul la stapanul lor in numai o zi de vara de pe holda uriasa a unei intregi cetati. Si atunci cum sa nu tina ei atata omenire cu paine buna si lapte cald ?

 

*  *  *

 

-   E vremea culesului, uite ce bine arata graul asta.

-   Nu ma pricep, pentru mine e cam totuna ca e grau sau secara sau altceva,

-   Ce se mai mira de utilajele astea, dar parca noi nu ne-am fi mirat cand eram copii ?

-   Dar adevarul e ca la masivitatea si productivitatea lor se uita si se minuneaza si contemporanii, dar ei, saracii. Parca imi pare rau sa-i vad cum se streseaza la orice, dar nici izolati nu i-am putea tine.

-   Mai bine ramaneau in oras, dar daca i-au chemat ...

-   Prezenta lor e necesara acolo, sunt deocamdata singurii martori ai evenimentului si doar ei il pot explica sau cel putin il pot detalia. Nimeni nu intelege unde si cum a disparut profesorul de sub ochii lor, erau acolo atatia oameni, si numai specialisti unul si unul, si le-a plecat de sub nas. Si acum guvernul trebuie sa dea socoteala Uniunii de soarta lui, iar noi o sa dam socoteala guvernului si va fi vai de soarta noastra. Ca de ce nu l-am legat poate.

-   Cum ar fi fost sa mai fi gasit doar o jumatate de lant ?

-   Nu am idee ce s-ar intampla cu unul legat, daca isi ia si lantul de tot cu el sau de loc, sau ce se rupe si ce nu, pentru ca nu stiu mecanismul, dar dupa ce il aflam poate incercam si asta.

-   Pe vreun condamnat, sau se sacrifica cineva de la voi ?

-   Probabil pe vreun animal, ma gandesc eu.

-   Si daca le trimiti la careva vreo epidemie, ca nu stii unde ajunge si ce face acolo ? Doar ai auzit ce s-a intamplat acum cu copilul ala, ca a cazut din senin inainte de conferinta de presa si a dat totul peste cap.

-   Da, si a doua a dat-o profesorul peste cap, sa vedem a treia ...

-   Cand o fi, cand se intoarce el ?

-   Nu stiu, daca ar fi dupa mine s-ar programa peste vreo douazeci de ani, pentru ca va trebui sa explicam ce s-a intamplat, cum au venit ei aici, cum a plecat al nostru si unde, daca nu e pericol la adresa securitatii nationale si daca nu ne putem trezi invadati, ori de barbari ori de ramboizi, si deocamdata nu avem ce explica, nici macar nu putem confirma ca e vorba de calatorii in timp.

-   Pai dar nu aveti exemplul viu in fata ?

-   Stii cum e cu exemplul asta, si criminalul uneori e in fata ta si te sfideaza, el stie ce stii tu, si tu stii ce stie el, dar nu ai cum dovedi si altora si il scapi. Iar dovezi deocamdata nu avem de nici o forma sau culoare, dar absolut nimic, doar niste martori cu care comunicam extrem de dificil din cauza vocabularului lor foarte redus si a lipsei unui translator autorizat. Singurul expert care putea fi acceptat ca atare a disparut.

-   Baiatul asta vad ca vorbeste bine cu ei.

-   Poate fi o parere, pentru ca nu are cine verifica si certifica, si eu daca am un interes pot sa spun ca vorbesc cu ei si sa vorbesc singur, sau ei spun una si eu alta si lor le spun ce vreau eu si asa mai departe.

-   Da, incurcate sunt caile dovezilor legalizabile.

-   Asa e, dar inca mai cautam solutii si rezolvari, inca mai speram ca mintile noastre luminate vor face lumina si aici, cum au mai facut si in alte cazuri.

-   Nu puteti apela la mintile luminate care acum au venit la putere, ca doar ,,,

-   No comment, interzisa politizarea la servicii, suntem profesionisti si nu comentatori politici.

-   Eu ziceam sa apelati la niste experti, nu sa faceti politica, e altceva.

-   Cand vor fi angajatii nostri, vom apela, pana atunci sunt politicieni.

-   Si mai stam mult aici ?

-   Pana se recolteaza lanul asta. Glumeam. Nu stiu, deocamdata ni s-a cerut sa ne oprim un pic si sa mai asteptam, e aglomeratie si in zona si pe traseu si nu putem sa riscam sa intram intre ziaristi, daca sar toti pe noi nu mai aflam in veci ce s-a intamplat acolo. Trei zile nu scapam de ei. Am luat-o noi pe alta sosea, ne-am camuflat in masina asta, cumva ne-am asigurat, dar inca nu putem intra pe traseu.

-   Sefu', avem indicatii. Pardon, recomandari.

Agentul ii intinse un terminal. Comunicau text, poate ca sa nu se auda in public discutiile.

-   Da, putem pleca. Avem aranjat sa vizitam un santier de autostrada, e aproape si e izolat. Ne mai trece si noua timpul, mai vad si ei ceva nou si spectaculos si intre timp se mai face loc si pe acolo. Am acceptat, putem pleca. Uite, tot inainte, iti spun eu cand virezi ...

 

*  *  *

 

Au stat acolo ceva vreme, si s-au mai uitat la acele care uriase si foarte harnice, iar soarele a inceput a se ridica pe cer. Deodata au plecat din loc, incet, abia simtit, dar au iutit mersul repede si au lasat in urma acel lan si uriasii sai lucratori. Nu au mers mult insa si au incetinit, apoi au intrat pe un alt drum, intr-o parte, un drum mai ingust si mai neingrijit parca, pe care mergeau incet si se leganau intr-una. Tanarul invatacel al lui Nicolas a venit langa ei si le-a spus ca merg spre un loc unde acum e in facere un drum din acela mare, pe care merg carele lor, ca sa vada si ei cum se face asa ceva. Asta fiindca inca nu se facuse destul loc acolo la pestera, si nici pe drumul acela catre ea, si trebuiau sa mai stea pe undeva, asa ca zeii hotarara ca, decat sa se intoarca in cetate, mai bine sa mearga sa vada cum se fac drumurile acelea ale lor. Copilul se bucura deindata ca poate sa mai vada cate ceva din tainele lumii zeilor, si nici pajul si printul nu pareau ingrijorati de asta.

 

Zeii pamanturilor

Au mers ceva timp pe drumul acela stricat si in curand, dupa un deal, se ivi un loc unde se vedeau multe care si multi balauri ciudati si uriasi, de mai multe culori, insirati pe un camp care se vedea ca fusese sapat de curand. Au oprit langa un sat cu casute mici, de care nu mai vazusera sa fie in lumea zeilor. Erau parca toate la fel, multe, de parca ar fi fost pe la ei pe acasa - dar erau totusi mai aratoase, si niciuna din ele nu avea acoperis. Si stateau toate pe un camp din piatra, ca un drum, dar se vedea ca este facut anume pentru acele casute. Printre ele, dar si ceva mai departe, se vedeau mergand cativa zei, cu vesminte ce pareau a fi toate la fel, stralucitoare, si cu niste coifuri rotunde si colorate pe cap. In fata acelor casute era un alt camp din acela de piatra, pe care stateau multe care, ca si acelea din care vazusera pe drumurile si in cetatea zeilor. Erau insa toate mari si albe si nu au vazut nici un gandac din acela colorat care alearga pe drumuri. Cand au oprit langa satul lor, din acele casute au iesit indata cativa zei, avand pe deasupra vesmintelor lor cate o tunica din aceea stralucitoare si pe cap cate un coif din acela rotund, dar alb si nu albastru, ca al celorlalti.

Palatul lor si-a deschis si el poarta sa, pufaind plictisit, si zeii au coborat agale din el. Au coborat si oaspetii, iar zeii albastri au mers mai in fata, catre acel sat, in timp ce zeii negri ramasesera langa palat. Ceilalti zei au pornit si ei catre sat, de unde veneau catre ei zeii de acolo. Cand s-au intalnit, zeii si-au strans mainile, dupa regulile lor. Pe rand, se uitau unii la altii, vorbeau, apoi se strangeau de maini si mergeau la altii, la fel vorbeau si se strangeau de maini si tot asa. Cand s-au terminat strangerile de mana, au continuat sa vorbeasca intre ei, aratand ba in jos, ba in sus, ba spre car sau spre oaspeti. Si tot dadeau din cap, ba da, ba nu, ba da, ba nu. Si au stat ceva vreme acolo, dar oaspetii nu se prea uitau la ei, ci la acei monstri de fier, balauri care rupeau si carau munti de pamant urland, frematand, tipand scurt sau lung din trambitele lor si scotand mult fum, unii pe nari, ca balaurii, altii pe spate, pe burta sau pe urechi, dupa felul lor. Tanarul invatacel se apropie de ei si le spuse:

-   Acum, stapanul acestui loc vrea sa vina sa va vada, impreuna cu ajutoarele lui, si sa vorbeasca si el cu voi, si va cere ingaduinta de a veni.

Iarasi  acea ciudatenie a zeilor, care cer voie muritorilor, si a stapanilor, care se roaga de oaspeti sa le dea voie, se gandi copilul nedumerit. Si daca nu li s-ar da voie, oare s-ar supara ? Sau ce ar face ? Era el curios, dar nu ar fi indraznit sa intrebe asa ceva in ruptul capului, cand stia prea bine ca trebuia sa le fie placuti lor, ca sa-l poata gasi impreuna pe Nicolas si sa se poata reintoarce acasa.

-   Desigur, vom sta cu ei de vorba si le vom implini dorinta, asa cum se cuvine, raspunse printul. Si porni agale spre grupurile de zei, in timp ce tanarul o luase inainte repede, sa le spuna. Si copilul cu pajul au pornit dupa el. Si au vazut ca si zeii aceia albastri se apropiau si priveau cand catre zei si cand catre ei, parca banuitori, dar fara sa le stea in cale. 

Zeii aceia le-au venit in intampinare. Si s-au apropiat pe rand, si le-au strans mainile cate unul, dupa obiceiul lor, deja cunoscut de oaspeti. Deci erau si ei in rand cu zeii, din nou, adica iar parea ca le este bine, dar nu stiau pentru cat timp, pentru ca de-atatea ori se tot intorsese roata asta a lor pana acum, ca mereu se asteptau sa se faca iarasi din bine rau. Tanarul ii asculta cu atentie pe acei zei si le spunea lor ce zic aceia, pe cand se inclinau in fata lor ca in fata unor mai-mari de-ai lor.

-   Stapanul acestui loc va doreste bun venit si se bucura ca va cunoaste. Sunteti cei mai alesi oaspeti pe care i-a avut vreodata.

-   Ne bucuram sa fim oaspetii lui si suntem onorati sa il cunoastem.

-   Ajutorul stapanului se bucura sa va cunoasca ...

-   Si noi ne bucuram ...

-   Alt ajutor ...

Si tot asa, au trecut toti prin fata oaspetilor.

Putin mai jos, pe campul acela sapat, se adunase deja multa lume. Au vazut ca toti cei care erau acolo, jos, aveau vesminte din acelea stralucitoare peste vesmintele lor si ca toate pareau sa fie la fel, si ca aveau si coifuri, dar toate erau colorate. Nici unul dintre aceia nu venisera la ei, si niciunul dintre cei care aveau coifuri albe nu era acolo jos. Poate ca acestia erau stapanii, se gandi copilul, iar ceilalti ... Ceilalti nu or fi zei ? Poate ca sunt oameni, oamenii aceia despre care li se spusese ca se nasc iara, invata in lumea zeilor si apoi muncesc in ea, construind cate cele. Da, aceasta i se paru ca ar avea un inteles. Chiar daca nu intelegea inca de ce primeau ei voie sa dirijeze acei uriasi fiorosi si cu putere de balauri, in locul zeilor, se vedea ca ar putea fi oameni dupa cum munceau acolo, in timp ce zeii venisera sa-si intampine oaspetii.

Unii dintre acei zei care venisera langa ei priveau la niste ciudatenii cat palma, ca un fel de sindrile mititele, smolite, care semanau cu acelea pe care altii le tineau la ureche atunci cand vorbeau singuri. Altii aveau niste ciudatenii care parca aveau cate un ochi si se uitau in ele, iar acelea scanteiau ca un fulger, dar fara sa faca rau cuiva si fara tunet, asa cum mai vazusera si la palatul cunoasterii sau la cel al oaspetilor, cand au aflat ca a disparut Nicolas.

Un car, ca si cel care ii dusese pe ei de la padure la cetate, dar parca mai mare si alb, a venit catre ei si a oprit. Din el au coborat doi oameni, dupa cat pareau de spasiti si dupa cum priveau parca cu teama catre ei si catre zeii aceia. Se miscau repede, fara sa spuna nimic, si au deschis o poarta mare in spatele carului. De acolo au scos cateva coifuri albe si le-au adus catre ei. Le-au dat zeilor care nu aveau si le-au dat si oaspetilor. Unul din acei zei cu coif alb a venit mai aproape si i-a ajutat sa si le puna pe cap. Apoi acei oameni spasiti le-au adus la toti cei care inca nu aveau si cate un vesmant din acela de panza, foarte usor si scortos, dar stralucitor, si i-au ajutat sa si le traga peste vesmintele lor. Copilul observa atunci ca zeii aceia negri, fara chip, si zeii aceia albastri nu au primit nici coifuri si nici vesminte, si ca ei stateau mai departe la locurile lor, uitandu-se mereu in jur. Tanarul veni langa ei si le explica.

-   Toti cei care merg acolo, jos, unde se lucreaza, trebuie sa poarte coif si vesmant din acela. Este o regula a locurilor si o vom respecta si noi. Vom cobori putin, ca sa vedeti mai de aproape acele care de lucru, si fiecare din ele va va arata puterile sale.

Aha, deci acelea erau tot care, dar de lucru, se gandi el. Si ele deci munceau in locul zeilor. Doar ca erau si multi oameni care munceau cu mainile lor acolo jos, si se vedea pe ei ca erau si umili si spasiti, lipsindu-le mandria aceea a zeilor cu care se invatasera si pe care se parea ca o aveau si ei.

Au coborat in vale, apropiindu-se de acei balauri. Urletele si gemetele lor parca s-au mai domolit, unele chiar taceau de tot, si mai toate se oprira la sosirea lor. Cei care le dirijau au coborat din ele, si au venit si altii, care munceau cu mainile, si s-a facut roata in jurul zeilor. Stapanul acelor locuri a spus ceva si toti il ascultau. Apoi s-a uitat catre oaspeti si au batut din maini, si ceilalti au facut si ei la fel, si imediat s-au auzit sunete de goarna de la un car din acela cat un balaur. Si se vedea in el un om care le facea semne cu mana. Indata si altii au fugit spre carele lor si au sunat din trambite, si s-a facut o harmalaie ca la razboi, dar toti radeau si faceau semne cu mana. Au raspuns si ei, si zeii lor, si ceilalti zei, si se parea ca si acesta era un fel de salut de bucurie pentru oaspeti, pe aceste meleaguri.

Apoi s-a facut liniste. Zeii cei cu coifuri albe vorbeau cu ceilalti si aratau cu mainile in zare. Tot felul de semne faceau cu mainile lor, de parca le aratau lucruri nevazute. Indata, talmaciul a venit la ei.

-   Stapanul acestor locuri a oprit lucrul sau in cinstea oaspetilor sai. Acum o sa va arate cate putin din puterea acestor care de lucru. Va roaga sa mergeti cu el la fiecare, si voi veni si eu cu voi, ca sa va talmacesc ce spune, dar sa nu va speriati de acei monstri de fier, pentru ca sunt struniti de maini pricepute si nu va fac nici un rau. Da ?

-   Multumim acestui stapan al pamanturilor ca ne arata puterea carelor lui, zise printul.

Si s-au dus dupa el, cu tot alaiul de zei si de oameni dupa ei. Era destul de liniste, doar cate un balaur de acela mai maraia. I-a dus mai intai la un monstru de fier mare cat un palat, cu un brat urias si cu o palma la fel de uriasa, cu gheare, in care puteai baga doi oameni usor. Acela a tipat scurt din trambita lui si apoi a inceput sa urle si sa geama, si un fum negru iesea cu iuteala din cocoasa lui de pe spate. Si-a ridicat bratul sus si l-a tot indoit si indreptat, apoi s-a intors cu el roata-roata, dar nu cu totul, ci doar ce era sus se intorcea, si ce era jos pe pamant statea pe loc.

Pentru ca acel urias era facut din doua parti, dar care pareau una singura. Si tot ca una si mergea, pentru ca indata a plecat din loc si a mers inainte si apoi inapoi cu el. Si au vazut ca avea roti multe si mici care se roteau, si doua roti mai mari, dar el nu mergea pe rotile acelea, ci pe niste talpi care nu se ridicau de pe pamant, ci tot curgeau ca o apa de fier in fata si in spate, si erau si in josul rotilor, si in susul lor, si in fata si in spate totodata. Si cum curgeau talpile acelea, asa mergea si monstrul acela. Dar deodata a gemut si s-a intors nu de la mijloc, ca mai inainte, ci cu tot cu talpi si cu roti, si pamantul s-a arat sub greutatea lui infricosatoare. Dupa care a pus bratul in pamant, s-a ridicat ca un cal strunit, in doua picioare, si s-a intors iara cum a fost. Apoi a intins bratul lui si si-a deschis palma si a muscat adanc in pamant cu ghearele acelea, gemand din toti rarunchii de atata truda, iar apoi si-a indoit pumnul si a ridicat pamantul sus, dupa care l-a rasturnat alaturi si a mai muscat odata, si apoi s-a oprit, mormaind. Au vazut cu uimire ca acolo era pamant cat o casa, pe care balaurul l-a scos in cateva clipe cu o putere de necrezut. Tanarul le-a spus atunci ca acela era carul de sapat pamantul si ca poate scoate si piatra sau copaci cu tot cu radacini daca e nevoie.

L-a intrebat pe copil daca vrea sa il struneasca si el, dar nu a vrut, ca ii era teama de puterea lui si ca nu-l cunostea. Atunci zeul acela a ras si i-a spus ca o sa se urce langa omul sau, in casuta aceea mica a lui, si doar o sa-l ajute si atat. Si a incuviintat atunci, ca sa nu fie mai prejos decat acel om, chiar daca acela era renascut si invatat de ei acolo. Si s-a dus langa acel om si acela i-a aratat ceva ca niste ghioage mititele, mai lungi si mai scurte, care semanau intrucatva cu cele de pe mesele de acolo, de la palatul oaspetilor, sau cu cele pe care le tot mangaiau zeii albastri la carele lor. Si l-a pus sa traga si sa impinga de ele. Si atunci toata puterea acelui balaur urias s-a vazut ca statea in acele ghioage, cu care i se cerea sa ridice bratul acela sau sa se miste dupa cum era voia stapanului sau. Se rotea si mergea incolo si incoace, mormaind fioros, mugind si tremurand, dar ascultand de stapan. Copilul nu putea insa sa spuna ca i-ar fi placut ce a facut, ca prea era inspaimantator. Poate ca si-ar fi dorit sa aiba si el un pic din puterea aceea uriasa a zeilor, dar sa fie cu ea acolo, acasa la el, si nu intre acesti zei ciudati si de neinteles.

Apoi au mers langa un alt monstru din acela. Era inalt cat o casa mare si avea ceva ca niste roti uriase, cat un stat de om, dar de grosimea unei spinari de bou. Nu aveau spite si nici obezi, ci erau prinse in niste scuturi uriase de fier si aveau multi ochi in ele, mai mari si mai mici, nenumarati ochi albi pe scuturile acelea rosii, iar spinarile acelea erau negre, parca erau din smoala, si aveau pe ele niste umflaturi ciudate, lunguiete, ca niste coaste groase. Deasupra lui era ceva ca o casa mica, cat sa intre un om in ea. Intr-o parte avea ceva ca un brat care pleca de la mijlocul lui si era prins de un alt brat care pleca din fata lui si amandoua tineau ceva ca un pumn urias, in care puteai pune un bou mare in picioare. Cand zeul acela s-a urcat pe o scara si a intrat in casa lui, imediat monstrul a inceput sa schelalaie, apoi sa mormaie furios si sa scoata fum pe narile lui lungi si subtiri. Tremura tot si, cu un geamat, bratul lui a ridicat acel pumn si l-a invartit in sus si in jos, apoi l-a deschis si l-a inchis. A plecat de langa ei si s-a indoit in doua, rotindu-se, apoi a intors pumnul acela cu gheare spre gramada aceea de pamant cat o casa pe care o lasase celalalt monstru cu brat. Si, cu un urlet fioros si cu gemete prelungi, a luat acel pamant si l-a ridicat sus, in inaltul cerului, dupa care s-a oprit cu el asa, indoit in doua, si a tacut de indata.

Un alt monstru a venit atunci langa el. Era ca o caruta, dar mare cat un palat si cu o casa mare in fata lui. In acea casa statea omul care il dirija, si care avea si el ceva ca o roata de car cu care strunea acel monstru, care mormaia si el, dar mai putin suparat decat ceilalti si parca nici nu scotea fum. Avea si el o multime de roti din acelea ciudate, groase cat un copac si cu scuturi si cu ochi mari si mici, dar nu asa de mari, ci cam cat un copil poate. Si avea una si una, apoi iarasi una si una, dupa care erau doua si doua, si din nou doua si doua. Iar cele care erau cate una se roteau si la mers, si intr-o parte si cealalta, dupa cum voia sa mearga drept sau intr-o parte, insa cele care erau cate doua nu se roteau decat pentru mers si atat. S-a oprit si atunci acel urias care tinea pamantul ridicat in pumnul sau a mormait si a gemut iarasi si a golit tot acel pamant din pumnul lui urias de fier in spatele aceluia, care s-a cutremurat. Iar celalalt, care tacuse, a inceput si el sa geama si sa mormaie si lua si el pamant de jos si il arunca in spatele aceluia, pana cand au facut pe spatele lui un deal nou. Iar cei doi balauri cu pumni de fier s-au oprit si au tacut, pe cand cel cu caruta uriasa in spatele sau a plecat, gemand si mormaind, si atunci au vazut ca si el scotea fum, dar undeva sub caruta aceea, si a plecat pe un drum, departe, pana nu l-au mai vazut.

Au mers ceva mai incolo. Acolo, un alt urias astepta sa arate ce poate. Era si el cat o casa mare, avea deasupra o casuta, niste nari din acelea lungi si subtiri si avea in fata ceva ca un scut urias de fier, tinut pe dos de niste brate la fel de uriase, iar in spate niste gheare de balaur, incovoiate, cat piciorul unui om. Avea si el niste roti, mai mari si mai mici, dar de mers mergea tot pe niste talpi din acelea nesfarsite din fier, care curgeau ca apa cand se invarteau rotile lui. Si acela a mormait, a scos fum, a mers putin si apoi si-a infipt scutul acela intors in pamant. S-a poticnit parca, a gemut de greutatea muncii, a inceput sa suiere mormaind totodata asurzitor, dar a inceput sa sape si sa impinga un deal intreg de pamant cu puterea lui uriasa. Si tot misca de scutul acela in sus si in jos, dar impingea mereu pana a facut in fata lui un munte dupa care aproape ca nici nu il mai vedeai. Apoi  a ridicat scutul lui si a venit cu mare iuteala inapoi, zanganindu-si talpile de fier pe rotile acelea care aveau dinti in ele. Era si acesta la fel de infricosator ca si celelalte prin marimea si puterea lui, dar si prin urletele, gemetele si mormaielile suparate pe care le scotea. Tanarul le-a spus ca pot sa-l struneasca si ei, daca vor, si atunci pajul a vrut sa incerce. S-a urcat sprinten langa acel zeu, in casuta lui si a vazut ca si acela avea ghioage din acelea cu care se struneau si bratele, si mersul. Si balaurul si-a lasat deodata ghearele acelea din spate in pamant, si a inceput sa mearga inainte, mormaind, suierand si gemand, iar in spatele lui pamantul era arat si brazde uriase si bolovani cat un cal ieseau afara cat ai clipi. Odata a ridicat ghearele, a mai mers putin, apoi s-a intors deodata, pe loc, fara a se opri, si a inceput sa impinga tot acel pamant scurmat mai inainte cu o iuteala de neinchipuit pentru cat de mult era. Dar poate ca iuteala era mare pentru ca fusese deja destelenit de gheare, pe cand mai inainte il si rupea cu scutul sau si mergea mai greu. S-a oprit cand a ajuns la ei si pajul a coborat bucuros din casa aceluia, bucuros dar parca inspaimantat si el, ca si copilul mai devreme, de acea putere necunoscuta.

S-au dus mai departe. Intr-un loc unde era sapat si drumul era acoperit cu piatra si nisip, un urias care nu prea semana cu cei de dinainte statea linistit. Nu avea nici brate si nici gheare si chiar se gandeau ce o fi stiind el sa faca. Avea intr-o parte doua roti din acelea uriase cat un bou fiecare si inalte cat un stat de om, iar in cealalta ceva ca un butoi urias, din fier, dar cu doagele drepte si nu curbate, tinut de-o parte si de alta de un fel de obezi de fier. Si cand a pornit abia daca mormaia ca un car din acela cu care mergeau zeii, si nici fum nu scotea pe narile acelea lungi. Dar imediat au simtit puterea lui cand pamantul a inceput sa tremure sub ei si s-au speriat. Tremura atat de tare, ca simteau cum li se inmoaie picioarele si le venea sa se lase jos. Iar uriasul acela se afunda tremurand in piatra aceea din drum. Dar a durat doar cateva clipe, ca imediat a plecat din loc, si vedeai cum  piatra de sub el intra in pamant, de parca mii de maiuri manuite de lucratori vanjosi ar fi batut pamantul si piatra acolo, toate deodata.

Cat au stat ei acolo, toti acei zei, sau poate doar oameni priceputi, stateau si se uitau la ei si la zeii aceia ai lor, si doar acei monstri care le aratau ce pot sa faca ei se miscau si huruiau. Dar deodata, pe cand acela care batatora pamantul si il cutremura se intorcea catre ei, de undeva de departe s-a vazut o stralucire asemanatoare cu o sclipire de soare indepartata, dar care se tot arata repede catre ei. Au vazut indata ca acea sclipire venea de pe un fel de casa uriasa, care venea spre ei, dar mai apoi s-a vazut ca erau parca doua case, una dupa alta. Numai cand a fost aproape au vazut ca era un fel de car lung, lat si scund, care ducea in spatele sau un altul, mai mare, si el cu multe roti din acelea groase si negre, despre care nu intelegeau ce este. Arata si acela ca un fel de casa uriasa, langa care era alta mai mica, si inca una in care intra doar un om.

S-a oprit mai incolo, langa niste turnuri inalte de piatra. Langa ele mai erau niste turnuri ciudate, rasturnate pe pamant, si intre ele s-a oprit, unduindu-se ca un sarpe, acel urias cu mai multe roti decat toate cele de pana acum, pentru ca avea roti si ca orice car, si multe la spatele lui, si mai avea si deasupra cateva. Soarele acela rotitor s-a stins si mormaitul a tacut dupa ce, cu un oftat prelung, fiara s-a oprit. Cel care o strunea a coborat si au vazut cum facea ceva pe langa ea, prin spate, si cum coboara doua poduri uriase, care statusera pana atunci ridicate in spate, si fac niste trepte in spatele lui. Pe acele trepte a urcat un zeu care s-a catarat iute pe o scara si a intrat in acel monstru din spatele celuilalt. A schelalait, a mormait si un fum gros s-a ridicat deodata din spatele lui. Apoi ceva s-a ridicat in sus si parea ca niste picioare se ridicau, lasandu-l doar pe roti. Si avea atatea roti cate degete la o mana, pe fiecare parte. Apoi acel urias a inceput sa coboare incet din spatele aceluia care il adusese, pe podul acela coborat mai inainte. Si cum a coborat, s-a oprit, iar celalalt si-a ridicat podul lui, a aprins iarasi soarele acela rotitor si a plecat inapoi de unde venise. Atunci au vazut cum acea casa langa casa care coborase si-a scos niste picioare lungi si groase din ea, pe care le-a infipt in pamant si s-a ridicat pe ele pana cand rotile au inceput sa se invarta singure sub ea. Apoi, casa aceea mare s-a ridicat in sus de o parte si din ea au iesit altele mai mici si mai mici, multe casute lungi ieseau din ea. Apoi ceva s-a rotit acolo si au vazut ca s-a facut din toate acele ciudatenii un brat urias, care s-a inaltat pana la cer si din el coborau niste franghii si ceva ca un carlig urias. Dupa care toate acele case din case si casuta aceea mica s-a rotit, dar numai de la jumatate, pe cand rotile si partea de jos, cu o alta casa pe ea, au ramas tot asa, pe picioarele acelea. Se rotea ca si acel balaur cu brat care musca din pamant, mai devreme. Niste oameni sau zei se miscau repede pe jos si faceau ceva, si deodata au vazut cum unul din acele turnuri rasturnate se ridica, legat cu franghii de bratul acelui urias. S-a ridicat si, incet-incet, s-a rotit si a fost asezat pe celelalte turnuri care ieseau din pamant, unde mai multi oameni il asteptau si il legau cu ceva. Dupa care uriasul cu brat s-a rotit si a coborat franghiile sale spre un alt turn, pe care l-a ridicat si pe acela.

-   Vedeti ? Asa se fac puntile acelea mari pe care trec carele noastre, le-a spus atunci tanarul.

Si au inteles atunci ca pe acele turnuri stateau culcate celelalte, care faceau o punte, iar peste ele statea drumul acela negru, drept si foarte lat, pe care mergeau cu iuteala multimea nesfarsita de care ale zeilor.

-   Acum vom merge inapoi, le-a spus el.

Si dupa aceea s-au intors catre palatul lor umblator. Incet, la pas, inca uitandu-se catre acei monstri ciudati si puternici ca niste zmei care puteau sa mute si muntii din loc daca voiau, in timp ce zeii inca discutau, discutau, si cine stie despre ce ar fi putut sa vorbeasca atat de mult.

 

Masa prieteniei

Dupa o vreme s-au oprit. Ajunsesera langa satul lor si erau in mijlocul acelei multimi de oameni si zei care stateau si se uitau la ei. Un alt car din acelea albe ale lor se apropie de ei. Din el coborara alti doi oameni, parca mai veseli si mai ingrijiti, care nici nu aveau acele vesminte stralucitoare si nici coifuri pe cap. Deschisera portile acelui car si scoasera din el niste bete si niste panze mari din care, tragand si impingand, facura imediat ceva ca un acoperis care statea pe niste picioare subtiri. Si mai facura indata inca unul langa el, iar sub acel acoperis pusesera tot asa, tragand si impingand de niste bete scurte si de niste panze, cateva mese, una langa alta. Iar pe acele mese insirara imediat cateva tipsii din acelea subtiri si usoare pe care pusesera ceva care parea a fi niste merinde de-a zeilor. Iar langa ele pusesera multe fusuri din acelea prin care se vedea si in care era apa zeilor. Copilul se uita la ei cat de repede si cat de sigur se misca si se gandi ca asta fac de multa vreme, poate ca asta e munca lor pe aici. Indata zeii s-au apropiat si au intrat la umbra acelui acoperis. Unii au luat din tipsiile acelea ceva care parea a fi niste placinte cu tot felul de ciudatenii pe ele, chiar si frunze, si au muscat din ele, in timp ce altii au inceput prin a rasuci acele fuse si a bea din ele apa zeilor. Au fost si ei chemati acolo si nu au refuzat, pentru ca era deja soarele destul de sus si incepusera sa simta si ca arde destul de binisor, dar si ca le e foame si sete. Dar poate ca nu doar lor, daca zeii aceia au intins masa acolo. Si au luat si ei din placintele zeilor, si tare incantati au fost cand au simtit iarasi acele gusturi amestecate, de dulce si sarat, de paine si carne, de unt si branza si multe altele necunoscute, dar care te indemnau sa tot mananci si sa nu te mai opresti. Si nu s-au mai oprit pana cand nu s-au terminat, pentru ca odata nu au mai fost, chiar daca era merindea zeilor si poate ca se asteptau sa fie fara sfarsit. Apoi au sorbit cu placere din apa lor, care de asta data nu mai intepa la limba, ci era ca si apa de izvor, si s-au saturat. Si era placut si la umbra aceea a acoperisului lor, privind cu burta plina la campurile si dealurile parca nesfarsite si la balaurii aceia care se odihneau tacuti, ascultand nesfarsita vorbarie neinteleasa a zeilor si gandindu-se la saracul Nicolas, pierdut ca si ei prin cine stie ce lume necunoscuta sau poate straduindu-se sa se lupte de unul singur, cu tunete si fulgere, cu armata cotropitorilor acelora si cu aceea a marelui preot, ca sa le poata veni lor in ajutor.

Intre timp, multimea care se uitase la ei s-a imprastiat. Poate ca le era si lor foame si au plecat sa manance, pentru ca se vedeau ca erau imprastiati care incotro, trasi la umbra monstrilor acelora care acum taceau si se odihneau si ei, dar pe care nu i-au vazut mancand nimic. Iar unii se asezasera la umbra casutelor din sat si mancau acolo, ca si orice om de pe la ei, stand intins pe o parte si mancand din ce aveau langa ei, pe o panza. Erau prea departe ca sa se vada ce anume aveau in fata, dar in mod sigur ca nici placintele acelea gustoase si aromate si nici apa zeilor nu o aveau, pentru ca nu se vedea asa ceva acolo, si nici acoperisuri si mese nu aveau, si poate ca au inteles atunci ca aceia nu pot fi decat oameni, oameni renascuti in acel palat al renasterii, palatul vietii, oameni care au invatat sa struneasca acei monstri sau sa faca alte lucruri si care lucrau acum pentru zeii acestia ai pamanturilor.

 

Vanatoarea din ceruri

Si cum stateau si se uitau peste campurile acelea, deodata se auzi ceva asa, ca un bazait, venind de undeva din spatele satului. Soarele era in cealalta parte si cerul era senin. Nu se vedea nici un drum intr-acolo si, uitandu-se sa vada de unde vine acel bazait, copilul vazu pe cer ceva ca o pasare ciudata, care avea aripile drepte si nu le falfaia de loc, si o coada la fel de ciudata, lunga. Avea doi ochi uriasi, si semana cumva cu carele acelea ale zeilor. Zbura la fel ca o pasare, pe cer, si trecea pe deasupra lor, stralucind in soare. Atunci vazu ca si zeii, si oamenii se uitau dupa ea, parca nici ei nu mai vazusera asa ceva pana atunci.

Pe cand aceasta se departa, si era tot mai greu de vazut de soarele spre care mergea, auzi alt bazait, mai puternic, si vazu si alte pasari ca aceea, multe, una dupa alta sau una langa alta, formand un stol mare si colorat, pentru ca nu erau doua la fel, ci fiecare avea alte culori si felurite asemanari. Si fiecare bazaia in felul ei, iar zeii aceia ai pamanturilor si oamenii care munceau pentru ei s-au ridicat de la locurile lor si au iesit de sub umbrare si s-au uitat si ei la ele, la fel de mirati ca si oaspetii.

Dar nu s-au departat bine acele pasari ciudate ca un vuiet mare a razbatut pana la ei, ca un fel de tunet care a uitat sa se mai sfarseasca, si cu totii s-au uitat sa vada ce este. Si au vazut atunci doi vulturi uriasi, cu aripile stranse, care zburau cu iuteala mare ca sa vaneze acele pasari colorate. Si s-au uitat dupa ele, si au vazut cum pasarile fugeau catre munti, sa se ascunda, si vulturii erau deasupra lor si le cautau. Dar nu au vazut cum la vaneaza, din cauza ca soarele le ascundea indata ce se indreptau spre acei munti.

Si indata ce nu le-au mai vazut, un alt vuiet, si mai naprasnic, s-a auzit, si alti vulturi din aceia s-au repezit dupa primii. Erau mai multi, in stol, parca mai sus decat primii si mai iuti decat ei. Si acestia aveau aripile stranse, nu le bateau de loc, dar iuteala lor nu scadea de aceea. Iar vuietul era infricosator, ca de tunet nesfarsit si de vijelie. Si s-au uitat dupa acei vulturi si ei se tot duceau catre munti si se ascundeau in lumina orbitoare a acelui soare de amiaza. Asa ca nu au vazut de loc cum anume aveau sa vaneze pasarile acelea.

Dar nu au avut vreme sa se mire destul, nici ei si nici zeii sau oamenii acelor locuri, pentru ca iar s-a auzit un vuiet si un mormait deodata, care a crescut tot mai mult, de ii inspaimanta. Si s-au uitat si unii si altii, si au vazut iarasi o pasare, dar cu adevarat uriasa. Si aceasta avea aripi drepte si nu batea din ele, dar zbura, numai ca sub fiecare aripa avea cate doi puisori, care stateau lipiti de aripile mamei lor. Iar ceva mai in urma ei erau alti doi pui, dar ceva mai mari, cate unul in fiecare latura a mamei, si aveau si ei cate un pui mic sub fiecare din aripile lor drepte. Iar ochii lor erau la fel de mari ca si la celelalte pasari, si zburau cu un urlet asurzitor.

Se gandi ca poate ca nici zeii nu mai vazusera asa ceva, dupa cum se uitau de mirati, ca si ei, dupa acele pasari. Si ca poate de aceea fugeau asa vulturii aceia, nu pentru ca vanau vreo pasare din acelea colorate, ci pentru ca ca se speriasera de pasarea aceea uriasa si de puii ei, mai mici decat ea, dar cu mult mai mari decat acei vulturi. Trebuie ca de mult si de departe se tot alergau asa pe caile ceresti, se gandi el.

Dar nu se departara inca acele pasari uriase destul ca sa nu le mai vada si nu se pierdu in zare nici vuietul lor grozav, ca sa nu-l mai auda, cand alte vuiete si urlete se auzira. Erau parca niste mormaituri grozave, nesfarsite si inspaimantatoare, amestecate cu un vuiet asurzitor, dar si cu batai de aripi repezite, si au vazut cum se apropiau de ei niste barzauni uriasi, mult mai mari decat cel pe care il vazusera ei in padure, cand au ajuns in lumea zeilor. Pentru ca daca acela era cat o vita mare, acestea erau cat niste balauri, iar deasupra lor se invarteau o multime de palose uriase, care te speriau. Si acestia aveau acei ochi uriasi ca ai pasarilor care trecusera, dar erau intunecati la vedere, si veneau cate trei, si inca trei, si apoi mai trei. Dar mersul lor pe drumul ceresc era incet si greu, nu ca al acelor pasari iuti de dinainte, iar urletul lor mult mai grozav. Copilul nu intelegea unde se puteau duce si nici nu isi putea inchipui cam ce ar putea face ele la vanatoarea aceea. Dar se uitara dupa ele mult, si ei, si zeii, si erau inca asurziti de urletele lor, cand s-au auzit si alte bazaieli, mai putin asurzitoare.

S-au uitat si iata ca treceau si trei barzauni mai mici si mai colorati, parca mai zglobii si mai veseli. Trecura repede si s-au uitat sa vada daca ii ajung pe ceilalti si daca nu se incaiera pe acolo. Erau asemenea celui care venise la ei in padure, si atunci au inteles ca acele pasari ciudate si toti acei barzauni sunt pasari ale zeilor, carele zburatoare de care le spusese talmaciul lor cand la taiase calea acel balaur, si de aceea urla atat de tare cand zboara, pentru ca au suflete din acelea chinuite care trebuie sa le duca unde li se cere.

S-au uitat dupa ele pana au disparut, si iata ca au auzit din nou bazaieli, ca de muste uriase. Si erau acolo, pe drumul acela ceresc, ceva ca niste lilieci colorati, dar nici ei nu dadeau din aripi. Aveau aripile intinse si nemiscate, iar de ele stateau atarnati parca niste zei. Si bazaitul lor era abia auzit fata de al celor de dinaintea lor, dar si ele se miscau destul de repede in zbor si au plecat de asemenea inspre munte. Dar nu au trecut bine si iata ca unul dintre zei striga si facu semne catre cer. Si se uitara toti intr-acolo vazura niste zei zburatori care nu faceau nici un zgomot, dar aveau aripi mari si colorate si zburau si ei catre acelasi munte.

Chiar atunci tanarul talmaci se apropie de ei dinspre grupul de zei care priveau si ei spre munte. Parea a aduce o veste, dupa cum se uita la ei.

-   Ati vazut ? Toate acele care zburatoare se duc sa-l caute pe invatatorul nostru Nicolas, zboara inspre munte si il inconjoara ca sa caute o urma a lui sau poate a unor zei din cer.

-   Zei din cer ? Adica din aceia care zboara cu pasarile acelea ?

-   A, nu, nu ... Adica ... Nu stiu cum sa va spun ... zei de-ai nostri, ca sa spun asa ...

-   Zeii zeilor ?

-  Da, se bucura el. Zeii zeilor, desigur, asta cauta, dar inca nu i-a vazut nimeni, si de aceea toti au luat-o intr-acolo cand au auzit ca a disparut un invatator asa de mare ca Nicolas si au venit niste oaspeti dintr-o alta lume pe la noi. Fiecare dintre zburatorii aceia vrea sa fie el primul care vede sau gaseste vreun zeu, sau pe Nicolas, sau altceva nemaipomenit. Maine trebuiau sa zboare ei, dar in alta parte si nu aici. Au venit de departe, ca sa arate locuitorilor acestei lumi ce pot face ei si pasarile lor zburatoare, asa cum voua vi s-a aratat astazi ce pot aceste care de munca. Doar ca au auzit ce s-a intamplat, de la acei oameni care trebuiau sa vorbeasca aseara cu voi si au plecat inspre acel varf de munte. Dupa ce au aflat ca au venit oaspeti din alta lume aici la noi si ca unul dintre invatatorii nostri cei mai de seama a disparut acolo, au cerut voie sa zboare si ei intr-acolo, si au primit. De aceea au trecut toate acele pasari pe deasupra noastra astazi, pentru ca sa incerce sa gaseasca vreo cale de gasire a invatatorului nostru prin munti. Iar de intors se vor intoarce pe o alta cale, si nu pe aici, asa ca nu le vom mai vedea astazi.

Copilul asculta explicatiile. Pe de-o parte era dezamagit, pentru ca el isi inchipuise ca era vorba de o vanatoare de pasari din acelea uriase, si iar se inselase in presupunerile sale. Nu era insa prima data si banuia ca nu va fi nici ultima, dupa cate se intamplasera in zilele acestea ce pareau a fi ani. Dar era si bucuros ca toti aceia il cautau pe Nicolas, care acum se dovedea ca era cel mai mare si mai de seama zeu din lumea aceasta a lor. Asta chiar daca i se spusese ca era de fapt ca o vanatoare de zei, dar de zei de-ai lor, pentru ca uite ca si zeii au zeii lor, dar ei ii vaneaza fara teama si fara respect, si dovedesc iarasi ca se poarta pe dos fata de cum ar trebui sa se poarte.

Oare asa ar trebui sa facem si noi cu zeii nostri ? - se intreba el in sinea sa. Dar oare se vor mai putea intoarce in lumea lor, daca Nicolas nu mai este si nimeni nu il va gasi ? Se vedea doar ca si zeii il pretuiau si il iubeau ca si ei, daca atatia din ei, cu atatea pasari din acelea uriase, s-au dus dupa urmele lui prin acei munti. Si se gandi atunci ca de aceea erau asa de tulburati si de ingrijorati, si de aceea i-au lasat pe ei singuri si s-au dus sa se hotarasca cine si cum si unde sa il caute. Si de aceea i-au chemat dupa aceea si pe ei sa ii ajute la acea cautare. Oare Nicolas chiar o fi cel mai de seama, cel mai mare dintre zei ? Sau el o fi cel mai bun si mai drept dintre toti ? Ori poate ca Nicolas o fi stapanul lor, al acestor zei, si totodata al oamenilor ? E drept ca nu vazuse ca cineva sa i se inchine ca unui stapan, sa-i arate credinta si supusenie cum se cuvine, ca in lumea din care veneau ei, dar in lumea aceasta intoarsa parca pe dos, unde zeii ii servesc pe muritori si li se inchina, spunand ca au gresit si sunt vinovati, sau isi vaneaza zeii in loc sa li se inchine, acesta nu e un semn ca nu ar putea fi el cel mai de seama dintre zei. Dar oare acesti monstri uriasi care scurma pamantul nu tot pe Nicolas il cauta ? Oare de aceea au fost adusi ei aici, in loc sa mearga acolo, la muntele acela si la pestera zeilor ? Ca sa vorbeasca si cu zeii acestia si sa vada ce mai e de facut ca sa il gaseasca ?

 

*  *  *

 

-   Se pare ca le-a placut pizza noastra, nu am vazut sa se strambe la ea.

-   Da, o fi avand radacini in Roma antica si poate ca le este cunoscuta deja si lor.

-   Ma cam indoiesc, si in nici un caz nu cred ca stiau de sunca noastra afumata si nici de cascaval.

-   Ei, glumeam si eu, adevarul e ca place oricui, si in plus trebuie sa le cam fie foame, ca de la centru se pare ca le cam intarzie ratia, vin doar sfaturi si ordine, in loc de cazare si masa, trebuie sa le asiguram noi pe plan local totul, parca nu ar fi in vizita de stat, cum se spune.

-   Se pare ca statul e la fel, ori reformat ori nu.

-   Sau cei care se cred statul.

-   Se afla intr-o situatie destul de neplacuta, oricum, si nu mi-as dori-o de loc pentru mine, dar adevarul e ca fiecare are viata lui, cum i-au dat-o ... zeii, nu ?

-   Da, uneori ii admir, alteori ii compatimesc, dar nu stiu cum sa fac sa ii ajut.

-   Am o idee, oare avem voie sa le facem cadouri ?

-   Cred ca da, dar depinde ce ...

-   Ma gandesc ca daca ajung inapoi acolo, le-ar trebui niste dovezi ca au fost in lumea zeilor, ceva palpabil, dar nepericulos, si cred ca vestele si castile astea ar fi bune, ce ziceti ?

-   Da, cred ca ar fi o idee buna. Doar ca e un dezavantaj la ele, ca esti vazut noaptea si tu nu vezi nimic, erau mai bune daca aveau si lanterne pe casca.

-   Fara incarcator nu faci nimic nici cu alea, asa ca degeaba le-ar avea. Dar niste lanterne breloc, de care folosim noi ca sa inspectam incuietorile noaptea am avea, si inca noi, din stoc, le-am putea da cate una. Numai ca nici astea nu au viata vesnica.

-   Poate le prind bine la necaz, tehnologia intotdeauna a schimbat soarta unei lupte in favoarea detinatorului. Si mi s-a spus ca ar fi isteti, deci le-ar putea folosi. Daca aveti si nu va face paguba, puteti sa le dati, doar ca va trebui sa-i instruiti sa le ingroape dupa descarcare, ca sa nu se otraveasca sau sa se raneasca cumva.

-   Le cer sa le ingroape cand mor ca pe oameni si gata, ei oricum nu stiu de ce si se vor conforma. Iar daca totusi nu o fac, pacatul lor, nu avem ce face. Desi eu le-as da dusmanilor dupa descarcare, dar poate ca e mai bine sa nu le dam idei din astea, ca daca le tin pentru asta se pot produce accidente neprevazute.

-   Sigur, mai bine le ingroapa.

-   Niste arme de foc le-ar prinde bine, dar cine are curajul sa le dea asa ceva unor neinstruiti ? daca ati avea timp sa-i antrenati, ar fi altceva.

-   Poate ca o sa ne ocupam si de asta, deocamdata prima grija e sa dam de profesorul disparut, ca sa nu disparem si noi din peisaj.

-   Da, e o problema si asta. Dar daca tot ziceam de foc ... brichete avem voie sa le dam ?

-   Da, sigur, dar si alea prezinta un pericol in mana unor neinstruiti. Doar ca instruirea se face mai usor. Daca doriti, puteti sa le oferiti. Tehnologic, fata de amnar sau ce folosesc ei acolo cred ca ar fi echivalent cu o centrala de fuziune primita in dar de un contemporan de la extraterestri.

-   Da, ar produce senzatie si le-ar oferi avantaje care pot fi exploatate cu inteligenta strategica. Dar o sa le cerem sa le ingroape si pe astea cand mor.

-   Da, e bine sa se fereasca de pericole ascunse. Altceva ?

-   Pai nu mai am idei, rangi sau leviere nu le-as da, m-am gandit la maruntisuri care se pot disimula si ar putea avea efecte enorme raportate la valoarea si dimensiunile lor. Putem sa ii chemam si sa le oferim, ca daruri de despartire ?

-   Desigur, sa vorbesc cu baiatul acela care le stie limba.

 

*  *  *

 

-   Acum vom pleca catre pestera aceea din munte, dar mai inainte stapanul acestor locuri ar vrea sa isi ia ramas bun de la voi, ii anunta tanarul.

-   Prea bine, ne vom lua ramas bun, dupa cum se cuvine, si vom pleca apoi, raspunse atunci printul.

Zeii erau toti acolo, sub acel umbrar, unde se adunara dupa ce acele pasari nu se mai vazura si auzira. Erau impreuna zeii pamanturilor si cei care venisera cu palatul acela umblator, discutand inca intre ei. Ceva mai departe, jos, langa satul lor, oamenii erau si ei adunati gramada si vorbeau si dadeau din maini, poate inca uimiti de multimea aceea de pasari uriase, ca si zeii si oaspetii lor. Nimeni nu mai facea nimic acolo, poate si pentru ca mancasera inainte, dar in mod sigur ca si pentru ca trecusera acele pasari pe deasupra lor, si se vedea ca nu era ceva de toata ziua nici macar pentru ei, care erau poate invatati sa vada mereu cateva minuni din acestea de-ale zeilor.

 

Darul zeilor

S-au dus catre ei, sub umbrar. Zeul cel mare al pamanturilor le-a iesit inainte si tanarul veni si el aproape, ca sa ii ajute sa se inteleaga.

-   Va multumim ca ati trecut astazi si pe la noi, si ne simtim onorati sa va avem ca oaspeti. In cinstea voastra, am oprit munca si v-am aratat ce care de munca avem aici si ce pot ele face. Si daca s-a intamplat sa vedeti si acele pasari zburatoare tot aici, la noi, cu atat mai bine. Si noi ne-am bucurat sa le vedem, pentru ca nici noi nu vedem asa ceva toata ziua. Ne pare rau ca nu v-am putut oferi decat putin de mancare si apa, dar aici nu avem altceva, iar vizita voastra este scurta si nu avem timp sa mai aducem si alte bunatati.

-   Si noi va multumim pentru ospetie. Cu putinul acela ne-am potolit foamea si setea si ne-am racorit. La noi, cei care dau oaspetilor de mancare si apa le arata astfel ca le vor binele si ca le sunt prieteni. Va multumim pentru binele facut si pentru prietenia aratata. Noi nu avem ce sa va oferim, pentru ca am venit in aceasta lume cu o solie anume. Dar ne bucuram de ceea ce am vazut aici si de ospetia voastra.

-   Daca nu va suparati, noi am vrea sa va mai facem niste daruri. Nu avem nimic pregatit anume, pentru ca nu am stiut ca veti veni pe aici decat atunci cand ati venit, dar va vom da cate putin din ceea ce avem, ca sa va aduceti aminte de vizita aceasta si de noi.

-   Nu ne suparam, si ne pare rau ca nu avem a va da alte daruri in schimb. Dar primim darurile ca pe o onoare ce ni se arata si le vom duce in lumea noastra si le vom arata tuturor, povestindu-le despre minunile pe care le-am vazut aici. Va multumim pentru ele si pentru ca ni le oferiti.

-   Mai intai, am vrea sa pastrati acele vesminte si acele coifuri pe care vi le-am dat. Sunt ale voastre. Dar sa nu uitati ca acestea va vor face vazuti noaptea, dar nu va vor ajuta sa vedeti. Si ochii jivinelor se vad in intuneric, dar le ajuta si pe ele sa vada,  pe cand aceste lucruri nu va ajuta pe voi sa vedeti, ci doar pe altii sa va vada. Speram insa sa va fie de folos acolo. Insa cel mai de folos va vor fi ca sa duceti un semn ca ati fost in vizita pe aici, prin lumea noastra.

-   Va multumim, le vom primi.

-   Ca sa vedeti in noapte, o sa va dam cate o lumina mica ce se tine in mana. Uitati, asa arata.

Le arata atunci ceva mic si negru, care avea ceva stralucitor, parca din argint, la un capat. O stea mica si stralucitoare aparu de cateva ori acolo si disparu imediat. O intinse printului, care o lua si se uita la ea. Apoi, acea stea se aprinse si in mana lui si dupa aceea disparu, si apoi se aprinse iar, scurt.

-   Sa nu le folositi decat noaptea, si doar atunci cand e mare nevoie de ele, cat mai putin, pentru ca vor muri dupa o vreme si nu va vor mai ajuta cu nimic. Iar dupa ce mor sa le ingropati ca pe oameni, in pamant, adanc si fara semn, ca sa nu poata fi gasite, pentru ca pot ucide cu otrava lor. Si sa nu cumva sa le aruncati in foc, pentru ca va pot orbi sau rani.

Si le dadu apoi si pajului si copilului cate una. Acesta din urma o privi curios, si vazu ca era mica, cat palma, si avea o ridicatura intr-o parte. Daca apasai pe ea, imediat aparea acea steluta luminoasa acolo, care disparea indata ce nu mai apasai pe ea. Asa ca orice minune de-a zeilor, pentru ca toate minunile lor se faceau cand apasai pe ceva. Pajul o lua si el in mana si reusi imediat sa aduca steaua lui la vedere.

-   Daca veti avea nevoie sa aprindeti focul cu graba, pe ploaie sau pe vant, sau poate pe ascuns, cand nu puteti folosi iasca si cremenea, puteti sa folositi astea, mai zise el si le intinse o tipsie mica, cu marginile ridicate. Lua din ea o ciudatenie mica, intocmai ca si cealalta, dar colorata si cu multe semne pe ea. In tipsia aceea erau o multime, fiecare parca de alta culoare si cu alte semne.

-   O tii strans in palma, si cu degetul apesi aici, ne explica tanarul.

Deci si asta trebuie apasata ca sa isi faca minunea ei, observa copilul. Tanarul apasa, se auzi un pocnet scurt si atunci din acea ciudatenie iesi un foc mititel, ca o candela, dar care abia de se vedea. Sufla peste el si paru ca se stinge, dar cum nu mai sufla se aprinse iara.

-   Numai sa aveti grija la degete, sa nu va ardeti, adauga el.

Le dadu la fiecare cate una in mana si incercara sa apese unde trebuia. Copilul a apasat si flacara a tasnit imediat, ca fermecata. Si cum nu a mai apasat s-a si stins flacara aceea micuta. Si a apasat din nou, si iar s-a aprins, si tot asa. De cate ori apasa se auzea un pocnet ascutit si scurt. Printul si pajul faceau si ei la fel. Ceilalti zei se uitau la ei si zambeau.

-   Le puteti pastra pe toate, dar sa stiti ca si astea mor destul de repede, si dupa aceea trebuie sa fie si ele ingropate. Sa nu cumva sa ajunga in foc, pentru ca o sa va sperie grozav si poate ca o sa va si raneasca, sau o sa va ia foc vreo casa ori altceva pe acolo.

A inchis acea tipsie, care avea si un capac indoit, care venea deasupra ei si nu se mai vedea nimic inauntru. Apoi a intins-o printului, care i-a multumit.

Un alt zeu i-a spus ceva soptit la ureche si i-a intins ceva. Stapanul locurilor a dat din cap si a luat acel ceva, un betisor lung si subtire, si l-a tinut intre degete.

-   Uitati-va aici, daca aruncati in foc acele candele cand mor, asta se petrece.

Si, cu o candela din aceea mica, aprinse un capat al betisorului. Il tinu putin in mana sa, si din acel betisor iesira mii de stele si scantei stralucitoare, care zburau in toate partile. Apoi il arunca intr-o parte si, cand ajunse pe pamant, un fulger izbucni si un tunet se auzi, care ii sperie. Un fum alb s-a ridicat si un miros de pucioasa s-a facut simtit indata. Si pe cand ei se minunau de asta, zeii radeau zgomotos de sperietura lor.

-   Nu am vrut sa va speriem, dar asa se intampla, asta am vrut sa va arat. Daca vreti sa incercati si voi cum se face, putem sa mai facem, le spuse el, prin talmaci.

Printul a primit, iar copilul si cu pajul s-au apropiat si ei sa vada minunea. Zeul acela a intins mana la celalalt si acela i-a dat alt betisor. De aproape, se vedea ca era ca o sfoara de care atarna o bucata de fier. Copilul se apropie curios de el. Oare cum se facea ? Atunci zeul acela i-a intins una si i-a aratat cum sa faca. A luat sfoara aceea intr-o mana, cu fierul ei atarnat in jos si intr-o parte, apoi cu cealalta a apasat pe ciudatenia acea colorata si a iesit focul din ea. Dupa care l-a apropiat de sfoara aceea, putin cam speriat, si cand s-a aprins si au iesit scantei a aruncat-o repede in fata. Un alt trasnet si un alt tunet s-a auzit si fumul s-a vazut din nou. S-a mai speriat odata, dar parca nu asa de tare ca mai devreme si a ras si el, odata cu ceilalti. Zeul le-a dat atunci si printului si pajului cate o sforicica, apoi le-a aratat cum sa faca si au facut si ei, strangand din ochi si din dinti. Alte trasnete au izbucnit atunci, si alte rasete, apoi zeii au inceput sa bata din maini, veseli, si s-a facut o harmalaie ca la razboi.

-   Vi le dam voua, noi o sa ne mai aducem, acum oricum nu ne trebuie si voua poate ca o sa va prinda bine cand veti avea de luptat cu dusmanii, ca sa-i speriati. Dar trebuie sa aveti grija mare, caci daca le aruncati in paie sau in fan, ori pe frunze uscate, ori intre lemne, acelea or sa se aprinda. Iar daca pocnesc in mana voastra, o face bucati, adauga dupa aceea.

Si i-a intins printului ceva ca o tulpina de copac tanar, colorata si cu multe semne pe ea. La un capat se vedea ca e foarte subtire, ca o coaja, sau poate ca o panza, dar nu se indoia usor. In acea tulpina erau multe sforicele din acelea, una langa alta, si zeul a pus peste ele ceva cu care a inchis acea tulpina si nu s-a mai vazut nimic in ea. Apoi i-a aratat printului cum trebuie rasucita si deschisa, apoi cum se inchide si iara se rasuceste.

Trasnetele si tunetele acelea au atras atentia multimii de oameni care stateau inainte la umbra satului, asteptand poate ca ei sa plece si sa poata sa isi faca iarasi munca lor in slujba zeilor. S-au adunat, incet-incet, parca cu oarecare sfiala, pana au facut cerc in jurul lor, uitandu-se si ei, parca mirati, ce se intampla. Se vede treaba ca nici la ei nu tuna si nu trasnea chiar toata ziua, daca au venit asa, curiosi, sa vada ce si cum. Unul din zeii aceia cu coifuri albe le-a vorbit. Nu li s-a talmacit ce le spunea, dar deodata au inceput sa zambeasca si sa bata si ei din mainile lor, asa cum facusera si ceilalti. Probabil ca li se spusese de ce au facut galagia aceea si acum faceau si ei la fel, dupa obiceiurile lor, pe care parca incepeam sa le deslusesc putin cate putin.

Dintre ei a iesit unul mai tanar si zglobiu, care a facut indata cativa pasi, in fuga, spre copil, cu ceva in mana. Zeul albastru din spatele lor a sarit imediat si l-a oprit. Atunci si-a adus aminte ca acei zei albastri ii pazeau pe ei, sa nu se apropie cineva si sa le faca vreun rau. Au vorbit, i-a aratat ceva in mana lui si zeul s-a uitat banuitor la el, dar a dat din cap. Acel tanar a venit langa copil, zambind, si i-a aratat ce avea in mana. Era ceva mititel, cu o sfoara subtire care se desfacea in doua sfori si care aveau la capete ceva ca niste boabe mari si rotunde. Pe acel ceva, niste umflaturi mici si albastre si ceva luminos pe care se miscau niste semne neintelese. Si-a bagat boabele acelea in urechi si a inceput sa se bataie putin si sa miste din cap ciudat, dupa care s-a oprit, si le-a scos din urechi si le-a bagat in urechile copilului, apoi i-a dat acea ciudatenie si i-a aratat unde si cum sa apese pe acele umflaturi. A apasat si indata din acele boabe au inceput sa iasa niste urlete care il asurzeau. A apasat si mai departe si alte si alte sunete au iesit din boabele acelea si nu le intelegea de loc. Parca era o muzica, dar ciudata si neinteleasa. A ramas nedumerit, nu stia ce sa faca, dar tanarul acela i-a inchis palma peste acea ciudatenie, parca facandu-i semn sa o pastreze, ca e a lui. Si s-a intors, i-a facut cu mana si a plecat inapoi in multime, facandu-i cu mana si zeului albastru, care nu-l slabea din ochi. Aproape imediat a iesit din multime si un copil. Era cam de statura lui, poate chiar mai mic si mai plapand, si a alergat repede. Zeul albastru nu l-a oprit insa ca pe tanarul acela. In mana avea ceva ca un balaur din acela care musca din pamant, dar mic, mic, si foarte usor. A venit langa el si a inceput sa mormaie din gura lui si sa miste pumnul si bratul acelui balaur mititel, luand cu el pietricele si nisip de jos si aruncandu-le ceva mai incolo. Apoi i l-a intins lui. Dar el avea in mana ciudatenia aceea cu sfori si i-a intins-o celuilalt, ca sa o tina, si a luat acel balaur mititel si a inceput sa faca la fel ca acel copilas, adica sa mormaie si sa ia pietre si nisip. Si nici nu a vazut cum toti zeii aceia se uitau la el si zambeau, dupa care au inceput sa bata din palme, si au inceput sa bata din palme si ceilalti, care erau mai departe, si a inceput o harmalaie si o veselie cum doar ei stiau sa faca atunci cand se bucurau de ceva.

Copilul si-a ridicat privirea si a vazut ca celalalt copil, care ii adusese balaurul acela mititel, avea boabele acelea in urechi si se bataia si el si sarea incolo si incoace, vesel. Se vedea ca ii place si atunci i-a inchis si el palma peste acea ciudatenie, cum facuse si tanarul acela mai devreme, ca sa inteleaga ca e a lui. A facut ochii mari, a sarit in sus vesel, cu mainile ridicate si s-a intors imediat, fugind topait si sarind in sus de bucurie, spre acel grup galagios si s-a apropiat de cineva, probabil tatal sau, caruia i-a aratat sforile si boabele acelea. Copilul se bucura si el, cu balaurul acela mic in maini, observand ca nu doar zeii ii tratau din nou ca pe niste oaspeti de seama si le faceau daruri de-ale lor, ci si oamenii, si chiar si copiii lor.

 

Pestera zeilor

Zeul albastru care ii pazise a spus deodata ceva. Zeii pamantului si zeii oaspeti s-au uitat la el si el le-a facut niste semne. Au inceput atunci sa se stranga iarasi de maini, ca si atunci cand s-au intalnit, razand, bucurosi, de parca nu s-ar fi despartit. Au venit si le-au strans mainile si lor, si i-au batut pe umeri, zambind. Apoi zeii oaspeti si-au scos vesmintele si coifurile pe care le primisera si le-au pus pe mesele acelea, si au vrut sa faca si ei la fel, dar zeul le-a facut semn sa le tina, ca sunt ale lor. Si au ramas ale lor, cum li s-a spus. Zeul acela vorbi apoi.

-   Stapanii acestor pamanturi va doresc sa aveti multa sanatate si viata lunga, sa va bucurati de daruri si sa-i invingeti pe toti cei care vor sa va cotropeasca tinuturile, le talmaci tanarul spusele lor.

-   Si noi le dorim intelepciune si putere, raspunse printul.

Dupa care zeii s-au intors si au pornit spre carul lor cel urias, iar cei trei oaspeti i-au urmat, in timp ce zeii pamanturilor si oamenii lor iar incepusera sa bata din maini. Acum, carul lor parca nu li se mai parea atat de urias, dupa ce vazusera acei balauri si monstri ai pamanturilor si se mirasera de puterea lor uriasa. Oamenii care lucrau pentru zei au batut inca o vreme din palme, apoi s-au intors si ei la treburile lor.

Cand au ajuns, zeii se urcara pe rand in el si au vrut si ei sa se urce, dar unul din zeii aceia negri ii opri, apoi il chema pe tanarul acela si vorbi cu el, iar acesta le spuse:

-   Nu este voie sa duceti astea cu voi, le iau ei si o sa vi le dea la plecare. E o regula care trebuie respectata. Numai ei au voie sa poarte asa ceva in carul lor, asa e legea aici, le spuse el.

Zeul cel negru intinse mana dupa acea tulpina cu snururi care trasneau. Printul le-o dadu, supus, dar acela mai voia ceva.

-   Trebuie sa le dati si focurile acelea mici. Nimic din ceea ce arde sau pocneste nu trebuie sa fie la voi, ci la ei, doar ei au voie sa le duca, le zise tanarul. Si dati-le si vesmintele acelea, sa le puna la locul lor.

Printul a scos si i-a intins acea candela foarte mica si ceilalti au facut la fel. Nu intelegeau de ce zeii aveau voie si ei nu, dar daca asa e legea si daca inca erau oaspetii lor trebuiau sa se supuna, pentru ca oricum mergeau impreuna. Apoi printul le-a dat si tipsia aceea alba, care avea ascunse in ea inca o multime de candele din acelea. Apoi le-a intins si acele ciudatenii care luminau ca soarele cand le apasai, dar zeul a facut semn ca nu, acelea nu le voia. asa ca au ramas la ei. Si-au scos si vesmintele si coifurile si le-au lasat in mana lui mare. Dupa aceea i-a lasat sa se urce in palatul umblator si s-au asezat pe tronurile lor.

Era cam pe la amiaza si afara soarele incepuse sa arda binisor. Deindata ce scheunatul a trezit duhul carului iar maraitul a aratat ca puterea se trezise in el, de deasupra lor a coborat o racoare placuta, care i-a cuprins, ca intr-o pestera, prin vointa si puterea ciudata a acestor zei. Si indata au si plecat, incet, de acolo. Vedeau insa cum toti acei monstri se pusesera pe sapat si carat pamantul, iar oamenii trebaluiau pe langa ei ca furnicile. Dar imediat au disparut dupa deal si nu i-au mai vazut. Iar dupa ce au intrat pe drumul cel mare al carelor, iuteala a crescut si toate zburau pe langa ei, dar nu pentru mult timp, pentru ca indata iuteala s-a facut mai mica, palatul lor a intors si au intrat pe un alt drum, mai mic, care s-a dovedit a duce spre pestera zeilor. Nu era insa drumul pe care il stiau ei, cel pe care au mers atunci, si abia mai tarziu au inteles ca veneau spre pestera si spre poiana de langa ea din cealalta parte a muntelui, dinspre locul unde trebuia sa fie cetatea lor, dar pe care nu o vazusera. Si li s-a parut ciudat, dar fiecare se gandea la asta in felul sau, si niciunul inca nu spuse nimic din ce gandea.

Deodata au vazut poiana aceea in care se intalnisera, la venirea in lumea zeilor, cu zeii negri. Era la fel si paraiasul scanteia intr-o raza de soare ce razbatea printre pomi. Palatul lor umblator se opri. Pufai scurt, apoi mormaitul inceta si, cu un suflat de usurare, poarta se deschise. Au coborat pe rand si au vazut ca in toata poienita erau oprite, sub copaci, mai multe care din acelea albastre si albe cu albastru, cu lumini din acelea albastre pe ele, dar care nu luminau. Mai multi zei negri si albastri se invarteau pe langa ele, iar altii, altfel invesmantati, urcau si coborau din acestea si se uitau la ciudateniile lor de langa care. Iar zeii care au venit cu ei s-au apropiat de cei de acolo, si-au strans mainile si au vorbit unii cu altii.

Cat au stat ei acolo, soarele se ascunsese dupa nori si dupa pomi si nu mai ardea asa de tare. Cate o pala de vant mai ravasea un pic frunzisul uscat de pe drum. Au luat-o incet spre pestera, asteptand ca cineva sa le spuna ce trebuie sa faca. Dar zeii alergau de colo-colo printre carele din poiana si nimeni nu avea grija lor acum, de parca iarasi uitasera ca le sunt oaspeti si ca le pot fi de ajutor. Ciudati zeii aceia, si ce repede treceau de la ras si veselie la tristete si preocupare, iar oaspetii lor atat de insemnati erau cand respectati ca zeii, cand parasiti ca ai nimanui, dupa cum aveau sau nu vreo alta treaba.

 


Ți-a plăcut acest text? Dă-l mai departe!



5

0 comentarii pentru Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 7

Fii primul care adauga un comentariu!


Spune-ti parerea despre Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 7


Nume*
Email (dacă vrei să fii anunţat când apar comentarii noi)
Titlul comentariului
Comentariul tău

cod de validare
loader generează cod nou
Cod de validare*
Anunţă-mă când apar comentarii noi 


Arhiva texte
Un Paşte fericit !
LA MULŢI ANI !
RISCUL LUI MOISE
CONSERVATORII
SOLUTII SOCIALE. EDUCATIE, MUNCA, RESPONSABILIZARE
PROGRESUL CALITATIV – VIITORUL UMANITATII
ORGOLIUL, O FORMA DE CREDINTA, CA SI GELOZIA SAU INVIDIA …
CONCURENTA, NECESAR A FI CONTROLATA
DEGENERARE
INVESTITORII SI INFORMATORII … LOR
OMUL, INTRE TEORIE SI PRACTICA
LUMEA DURA, SALBATICA SI PRIMITIVA A AFACERILOR
Ganduri … concediabile
MEDICII SI MEDICINA
REMIXURILE ŞI INDUSTRIA FARMACEUTICĂ
BOLNAV PE MOARTE, ÎN REPAOS TOTAL
SCRISOARE DESCHISA, CATRE AMICI SI IN-AMICI
JUSTITIE, EDUCATIE, RESPONSABILIZARE
CENTRALISM SI DEMOCRATIE, SAU CONDUCERE SI COORDONARE
VERIGA LIPSA, PREZENTA PRINTRE NOI
PLANIFICAREA DEZVOLTARII
STATIA URMATOARE - SCLAVAGISMUL
DACA DIVINITATEA CHIAR AR EXISTA
PROFETII SI FALSUL IN DECLARATII
A FI PROST SAU A FI FRAIER
NOI SI VIATA DE APOI
ADEVARATA CREDINTA
SI FARA PARTIDE SE POATE … !
CRESTINISMUL, IN TREI RANDURI. LUNGI.
PLEDOARIE PENTRU MICROSISTEMUL ECONOMIC PRIVAT
DESPRE EXTRATERESTRI SI INTALNIRILE DE GRADUL TREI
DE CE ISI INCEARCA OARE DUMNEZEU CREDINCIOSII ?
EXPANSIUNEA UNIVERSULUI AR PUTEA FI DOAR O ILUZIE ?
O MARE PRIVATIZARE REUSITA - USL-ul
PREDICĂ NETERMINATĂ
PARVENITII POLITICI – FRATRICIZII SISTEMULUI
UN PIC DE FILOZOFIE - Comunista, dar antimarxista
OM LIBER, CAUT STAPAN
LIBERAL SI COMUNIST – O ANTITEZA INEXISTENTA
VREMEA, VREMURILE SI VREMELNICIA
SAMSON SI DALILA – UN EXEMPLU DE MISTIFICARE A REALITATII
PROPUNERE SUPRA-DECENTA
O D A
OMARUL AL DOILEA
ACOLO UNDE ITI STAU PICIOARELE, ACOLO ITI VA STA SI CAPUL …
T E A P A
N O U V E L L E
G A N D A C E L U L
SA NE REAMINTIM DE EMINESCU
PLAN DE PERSPECTIVA
BLESTEM
COLINDELE
POLITICA SI ALEGERI IN 2012 - O ALIANTA CONTRA NATURII
EXCESELE DAUNEAZA …
DESPRE O ANUME VIOLENTA A LIMBAJULUI IN PUBLIC
CRITICA FARAMELOR DE VIATA
BUNATATEA DIVINA ... ?
DESPRE CREDINTA FARA DISCERNAMANT
CLASA A III-A SI LEGILE NATURII
RUGA
EVOLUTIA
LIBERTATEA
OARE DUMNEZEU DE CE N-O FI CREZAND IN OAMENI ?
DESPRE MESAJUL PASCAL AL PAPEI
REFORMA A AJUNS SI LA PORUNCA A SASEA
A C T U A L I T A T I
INTRE A CREDE SI A INTELEGE
DE CE INCA NU AM INCREDERE IN POLITICIENI
VERIGA LIPSA
EVOLUTIA LA HOTARUL DINTRE VIATA SI MOARTE
DESPRE EVOLUTIA SPECIILOR
DUMNEZEU TREBUIE OARE APARAT ?
CE, TE CREZI DUMNEZEU ?
CONTRAFACEREA - LIPSA DE CALITATE SI PERICULOZITATE
DREPTUL DE A JUDECA SI PEDEPSI
DESPRE PILDA TALANTILOR
TRIUNGHIUL BERMUDELOR NOASTRE
CONDUCEREA DE STAT
STATUL SI NOI
EU SI PARAZITII
GLOBALIZAREA
CONTRABANDA
EVAZIUNEA
DREPTATEA ROMANEASCA
CRIMA INDUSA SI PEDEAPSA ERONATA
LA JUDECAREA UNOR CRESTINI
SOLUTIE DE VINDECARE
OMULUI SA NE RUGAAAM … !
DISCRIMINAREA
PARAZITISMUL ATACA DIN NOU
DE CE MI-A SUNAT CEASUL
ATEISM SI CRESTINISM
MASELE SI DEMOCRATIA
IMPOZITAREA MULTIPLA
CHIRURGIE UMANITARA
OAMENI SI MASINI
ATESTATUL DE CONDUCERE
ATESTATUL DE MATURITATE
REDIRECTIONAREA SPRE UTIL A TENDINTEI DE JOACA A COPIILOR
DACA SUNT OM ...
CHESTIUNEA TIGANILOR
CREDINTA SI STIINTA
LA JUDECATA DE APOI
NEDUMERIRE
PENTRU ZONA DE DESTINDERE
PENTRU SECTIUNEA DE POEZIE PATRIOTICA - 2
PENTRU SECTIUNEA DE POEZIE PATRIOTICA - 1
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - final
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 18
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 17
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 16
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 15
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 14
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 13
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 12
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 11
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 10
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 9
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 8
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 7
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 6
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 8
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 7
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 6
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 5
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 4
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 3
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 2
O PARALELA LA APOCALIPSA DE CATIFEA - 1
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 5
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 4
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 3
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 2
Florin Gheorghian - APOCALIPSA DE CATIFEA - 1
PROBLEME DE DEZBATUT IN SOCIETATE
PRELUDIU LA LUCRAREA MEA, APOCALIPSA DE CATIFEA
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - final
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 12
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 11
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 10
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 9
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 8
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 7
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 6
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 5
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 4
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 3
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR - roman - 2
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR, roman - 1
PUBLICITATE LA ROMANUL MEU
Florin Gheorghian - IN LUMEA ZEILOR – roman
OPINIA MEA DESPRE "CIRIPITUL" CU FATA UMANA
MAFIA COMUNITARA
JUNGLA URBANA
INTEGRARE
FANTEZIE
DIALOG LA NIVEL INALT
SPOVEDANIA
STATUL, ECONOMIA SI CRIZA - PENTRU TOTI
POLITICA, RELIGIE SI POVESTI DE ANDERSEN
O PARERE DESPRE RELATIA CETATEANULUI CU DIVINITATEA
SECRETELE ZEILOR
REFORME 2011 - PAREREA MEA
ACEASTA ESTE PAREREA MEA DESPRE ...
RESEMNARE
AS VREA SI EU SA IUBESC ROMANIA
PREZENTAREA AUTORULUI
CINE SUNT EU. PROFIL DE AUTOR